Dragomanul şi pantoful

Zicător de bancuri pe la conferinţe oficiale şi posesor al celebrei găuri în pantof, Jeffrey Franks e un înger păzitor – e drept, cam ciudat – pentru România. Şi nu e vorba numai de modul decisiv cum influenţează politica economică, cu ale sale tranşe de împrumut.

Să ne gândim la comentariile răutăcioase pe tema găurii din talpă. Sigur, aşa ceva e treaba tabloidelor, iar Franks însuşi n-a obiectat nimic la întreaga gălăgie care s-a stârnit, precizând zâmbăreţ, dar sec, după incident: “Mi-am schimbat pantofii.” Dar, dacă Franks ar fi avut în job description vreo ţară africană, probabil că acolo nu s-ar fi vorbit chiar câteva zile despre asta. De ce s-a vorbit în România?

Pentru că la noi potentaţii autohtoni ies în evidenţă mai curând prin ceasuri ultrascumpe şi maşinoaie excentrice. Iar acest gen de ostentaţie e mai… ostentativ într-o ţară în care lucrurile nu merg sau merg în pierdere. Ce crede cu adevărat, dar cu adevărat, Franks despre interlocutorii lui români şi ostentaţia lor? Dar despre un fost prim-ministru care a dezvăluit un presupus document FMI, aflat în stadiul de ciornă, pe propriul blog. În ultimă instanţă, aşa ceva e un sabotaj al liniei de politică economică a ţării. Şi presupunând că Adrian Năstase va redeveni vreodată o figură de primă mărime în politica autohtonă, va mai putea el negocia cu FMI-ul de pe o poziţie normală?

Oameni ca Năstase pot vorbi despre tot felul de lucruri. Oameni ca Franks, nu.
Problema unei ţări ca România e că politica internă e mai reuşită atunci când e dictată de factori externi. A trebuit să existe un Jeffrey Franks pentru ca cineva să-i spună marelui performer Boc că regiile de stat nu pot funcţiona cu clienţi politici, ca şi alte lucruri din zona truismelor care nu ne lasă să scăpăm de noi înşine de 20 de ani.

Pe vremuri, domnitorii fanarioţi jecmăneau Principatele nu numai ca să-şi îngroaşe propria pungă, ci şi ca să plătească datoriile pe care le făcuseră la Înalta Poartă, mituind în stânga şi în dreapta, pentru a accede la tron. Atunci când se instalau în Moldova sau mai ales Ţara Românească, ei veneau cu un alai din care făceau parte inclusiv creditorii, dornici să-şi protejeze “investiţia”. La un moment dat, unul din proaspeţii căftăniţi apare la nord de Dunăre cu asemenea datorii, încât Sultanul, intuind ceea ce azi am numi creşterea TVA-ului urmată de contracţie economică, îi plăteşte fără prea mult zgomot o parte din ele. De la respectivul sultan la Jeffrey Franks sunt doar vreo 200 şi ceva de ani; materia primă, adică poporul, demnitarul autohton şi banii, nu diferă prea tare, cu tot “progresul”.

Articol scris pentru ediţia de miercuri, 11 mai a ziarului “România liberă

Pantoful lui Jeffrey Franks

Pantoful lui Jeffrey Franks

Poza de la care a pornit tot circul provine de pe Presidency.ro, dar a fost tăiată de Cristi Şuţu.

  1. Bogdan Coman Reply

    Apropo de jigniri aduse alora din afara, trebuie sa ne aducem aminte de premierul francez (nu-mi amintesc numele) care venise “sa-si ia tainul”. Si au mai fost. Parerea mea e ca e unul din motivele pentru care nu sunt tocmai prietenosi.

  2. Iulian Comanescu Reply

    Chiar şi atunci când sunt îngeri, au pantofii găuriţi. Nu-i zeific, ca să zic aşa – dar uită-te şi tu cu cine-au de-a face… mai puţin câte-un Isărescu, e jale.

Post your thoughts