Două feluri de pamflet

Grigore Cartianu vine la B1 din mila lui Turcescu. Este „un limbric” și „un prost”. “Proastă, proastă dar până la urmă o să înveţe câteva gemete în engleză, parcă văd că o să prindă roluri principale în filme cu negri supradotaţi.” “Soro, zi sincer, ai avut orgasm?” “Deci, prostule, dacă asculţi radioul acuma, prostule! În Elveţia, prostule, s-au făcut reguli, prostule, care se respectă, prostule, dar s-au făcut şi şosele, care îţi permit ţie, respectând viteza legală, prostule, să nu faci…”

Dacă v-am agresat cu zicerile de mai sus, vă cer iertare, dar e cazul să știți că ăsta e genul de vorbe care se aud azi la TV și la radio. Mă gândesc că, la fel ca și mine, nu vă uitați prea des la televizor noaptea târziu, la orele la care Mircea Badea, Radu Banciu și Dragoș Pătraru își debitează emisiunile. Nu contează cine ce-a spus, din cele de mai sus. Cei trei au destule în comun, printre care faptul că își etichetează emisiunile drept “pamflet”.

Iar asta ne aduce la subiect. Eticheta “pamflet”, a stârnit discuții în Consiliul Național al Audiovizualului, care a decis interzicerea acestui gen de emisiuni. O situație ciudată, care a dus și ea la o dezbatere, care a avut loc acum câteva zile, la Cafeneaua Sociologilor, la instigarea lui Eugen Istodor și cu participarea lui Vintilă Mihăilescu, a Narcisei Iorga de la CNA, a profesoarei Magda Răduță și a subsemnatului. Am ținut să-mi fac lecțiile și iată ce-am aflat.

În primul rând, nu e clar dacă și cum emisiunile de seara târziu despre care vorbim se clasifică într-adevăr ca pamflete. Din punctul de vedere al genului, da, dar în sens valorizator, ca etichetă de relevanță estetică, mai curând nu.

Am căutat un fragment asemănător cu cele de mai sus în istoria literaturii și nu am găsit ceva la fel de bădăran și împiedicat. În schimb, exprimări la fel de dure există, de exemplu: “Din conţinutul gelatinos al craniului său vegetal, cuvintele se desprind anevoie şi odată libere, o iau razna şi brusc în viteză maximă, ca o garnitură de vagoane scăpată la vale, după ce toate frânele s-au rupt. Gesticulaţia lui disperată şi în contradicţie cu ceea ce spune, e o dovadă că vorbirea îi produce dureri fizice şi că mecanismul ei dezlănţuit funcţionează independent şi scapă oricărui control. De altfel scopul vorbirii lui trebuie căutat exclusiv în ea însăşi, Giorge Pascu vorbind numai pentru a nu uita să vorbească.”

Fragmentul îi aparține lui Păstorel Teodoreanu. Iar frazele citate la începutul articolului nu seamănă deloc cu ale lui Teodoreanu, ci mai degrabă cu mizeriile scrise de copii pe pereții closetelor. Nu sunt genul care vor rămâne în istoria literaturii – sau, apropo, a televiziunii – ca pamflet sau satiră.

Cuvintele dure există, totuși, în ambele cazuri. Cum de provoacă într-unul plăcere estetică și într-altul, respingere? Spre finalul seriei de texte dedicate unui profesor ieșean azi uitat, Păstorel mai scrie: “Când am citit în ziare că Giorge Pascu, tulburând planul armonic al arhitecturii mele literare, se încăpăţânează într-o existenţă de-aci înainte inutilă, şarjând efectele cu trivialităţi bufone şi continuând porceşte o activitate pe care economia compoziţiei mele cu tâlc proporţionată o reclama imperios finită, am încercat senzaţia stranie pe care aş resimţi-o dacă cineva mi-ar spune că un colonel care nu există decât într-o nuvelă a mea, a fost avansat general şi trimis în Basarabia.”

Chiar atunci când avem de-a face cu un atac la persoană – una din caracteristicile pamfletului, după Magda Răduță -, nu persoana e ținta ultimă. Considerațiile estetizante ale lui Păstorel Teodoreanu pot fi citite în cheie moralizatoare, în sensul că problema e nu Giorge Pascu în sine, ci ceea ce e de înfierat la un Giorge Pascu. Textul se ridică peste persoană, la o discuție etică transcendentă.

Dar, desigur, texte violente și lipsite de har au mai existat, chiar dacă nu au făcut ulterior carieră. Pamfletul, în sine, e un gen tulbure ca proveniență. Vine de la francezi, dar etimologia cuvântului nu e clară: din palme-feuillet, de la Pamfilus seu Amore, comedie latină în versuri, ori din grecește, de la pamphlectos, format din pan, tot, și phlégô, a arde. Echivalentul lui literal nu există ca atare în alte locuri: în engleză, pamphlet desemnează în mod curent o tipăritură oarecare, fără legătură cu propaganda, calomnia sau insulta. Engleza are în schimb un alt cuvânt interesant: libel, termen juridic care se referă la defăimarea realizată mai ales în scris și provine din latină, cu sensul inițial de declarație scrisă.

Dovadă mai clară că mediul e mesajul, cum spunea McLuhan, nici nu există. Cam una și aceeași fasciculă-fițuică exacerbat critică a dat în engleză un termen penal și în franceză, ceva ce se studiază în istoria literaturii.

Cum-necum, pamfletul s-a răspândit în timpul Revoluției Franceze. Un Marat sau un Desmoulins l-au practicat cot la cot cu numeroși anonimi. Și au făcut-o într-o asemenea măsură, încât în 1800, Napoleon a redus numărul ziarelor publicate de la 73 la 13, spre bucuria unei mari părți a opiniei publice, care se săturase de limbajul violent și calomniile din diferite fițuici.

Așadar, ca să revenim la oile noastre, dacă Badea, Banciu sau Pătraru se revendică de la pamflet, nu primesc automat o distincție estetică. S-ar putea să intre-n rând cu calomniatorii și rău intenționații. Totuși, tentativa de legitimare estetică/jurnalistică nu pare a fi singurul motiv pentru care emisiunile de acest fel își lipesc eticheta de pamflet.

Această etichetă a fost invocată în procese cu jurnaliști, printre altele în cel pe care Ion Cristoiu l-a pierdut în fața Gabrielei Adameșteanu. E o tentativă de a scăpa de urmările insultelor revendicându-te de la o tradiție mai mult sau mai puțin literară, legată de libertatea cuvântului. Cât funcționează așa ceva, mi-e greu să vă spun, fiindcă nu sunt jurist. Dar impresia mea e că nu prea bine, orice-ar ști sau n-ar ști completurile de judecată despre istoria pamfletului.

Așa ajungem la decizia CNA de a interzice pamfletul. E o decizie ciudată, fiindcă pamfletul, ca atare, există doar ca gen literar/publicistic, și nu în sensul genurilor TV contemporane. Ceea ce fac Badea, Banciu și Pătraru ar putea fi numit late night show (cu toate diferențele uriașe față de genul american) sau, cu un termen mai larg, divertisment/entertainment. Prin urmare, CNA poate interzice, cel mult, o etichetă. După care cei trei gălăgioși realizatori își pot categorisi programele ca divertisment și basta.

În toată această chestiune încâlcită, singurul lucru care merită reținut este că pamfletarul simpatic s-a născut în Franța, în jurul lui 1789, ca exponent al celor mulți, revoluționar care a răsturnat totul cu susu-n jos. Dacă nu a trăit atunci, și eventual a fost de felul lui conservator, a avut cel puțin talent, ca Lucien de Rubempré. Badea, Banciu și, într-o oarecare măsură, și Pătraru spun niște lucruri convenabile pentru niște angajatori influenți politic, care îi plătesc bine. Dacă fac pamflete, sunt pamflete de felul celălalt.

Articol scris pentru ediția de joi, 5 iunie, a săptămânalului Dilema veche.

  1. VASILIU MIRCEA PAUL Reply

    În privința nașterii pamfletului eu zic să mai cercetați prin Franța ante-1789 și în Anglia (poate urcați la Carol I și Cromwell).

    • Iulian Comanescu Reply

      A, sigur, există și pamflete pre-1789. Mă refer la “pamfletarul simpatic”, nu la primul pamflet din lume – de pildă la noi aveam Scrisoarea boierilor brașoveni către Ștefan cel Mare.

  2. Mihai Badici Reply

    Ce ar mai fi de adaugat e ca eticheta “pamflet” a fost folosită mai întâi de Vadim pentru articolele sale din Romania Mare în urma unor acționări în justiție pentru calomnie. Chiar dacă în justiția românească nu se poate invoca precedentul, termenul a fost preluat ulterior de “ucenicii lui spirituali” menționați în articol în același scop.

  3. Dan TM Reply

    Badea & co. nu practică pamfletul, ci simpla invectivă, care, deși e prezentă în pamflet, e doar unul dintre procedee și poate, totuși, fi realizată artistic.
    Orice pamflet se articulează pe dihotomia adevăr/impostură și cuprinde o serie de elemente constante: pamfletarul denunţă un scandal, conform unui mandat al adevărului batjocorit, iar intervenţia sa este simultan imperativă şi tardivă. Pamfletarul recurge la terorismul discursiv, pentru a arăta, cu indignare sau cu dispreţ, că nu poate exista niciun compromis între ceea ce apără şi ceea ce atacă.
    Pentru cei interesați de pamflet, recomand două lucrări:
    Marc Angenot, La parole pamphlétaire. Contribution à la typologie des discours modernes, Paris, Payot & Rivages, 1995
    Cornel Munteanu, Pamfletul ca discurs literar, Bucureşti, Editura Minerva, 1999

Post your thoughts