Din Dilema: “Academia de Studii Economice Cațavencu”

“Dilema veche” mi-a solicitat un text despre ceea ce s-a întâmplat la “Academia Cațavencu”. Era înainte de anunțurile referitoare la “Cațavencii” și preluarea de către Th. Denis Dinulescu a titlului originar, dar pot să mă laud că ce-am spus stă în picioare. Postez textul și aici:

Academia Cațavencu? E revista făcută de niște tipi care la un moment dat s-au amestecat cu Sorin Ovidiu Vîntu și după aceea au încurcat-o. Și ei, și revista. Cam ăsta e adevărul sumar pe care ți l-ar putea furniza un trecător mai isteț, dacă ai face interviuri pe stradă. Și cam ăsta și e rezumatul celor peste 20 de ani de jurnalism amuzant, inteligent, exasperat, curajos, manierist, exasperant, interesat, pe care l-au prestat în acolada revistei fondatorii ei și succesorii lor. Totuși, la judecata comună se impune un corectiv: e drept, tipii care au făcut revista au încurcat-o, împreună cu ea, cu revista. Dar nu neapărat – sau nu numai – din cauza inamicului public Vîntu.

Pe la începutul lui 2010, Realitatea-Cațavencu era încă „trust“ și jurnaliștii de la Academia Cațavencu încă nu se scindaseră în revista-mamă și Kamikaze. Stenogramele erau, ca să spun așa, stenografiate, dar încă nepublicate, iar cîțiva dintre oamenii de la Academie și sateliții ei apăreau la Realitatea TV. Am dat atunci peste un număr de prin primăvara lui 1996. În care Adrian Păunescu declama de pe copertă: „Dacă ajung președinte, un singur lucru mă sperie: va trebui să mă pup singur în cur“. Titlul de deschidere: „Porcu’ vrea în Postu’ Mare“, cu trimitere nu neapărat la Paști, cît la intenția poetului de a candida la prezidențiale, cele la care Emil Constantinescu era, pe atunci, doar un aspirant.

Academia Cațavencu, 27 februarie 1996

Academia Cațavencu, 27 februarie 1996

La acel început al lui 2010, cei care ticluiseră această primă pagină în 1996 erau colegi (de ecran, cel puțin) cu Adrian Păunescu, care se afla, încă, pe lumea asta. Să-i crucificăm? Să le căutăm circumstanțe atenuante?

Predilecția de la începuturi a revistei pentru obscenitatea tăioasă și țintită, iconoclasmul, atitudinea, exasperarea sînt bine cunoscute la modul generic. În particular, de exemplu, într-un martie oarecare, din zona 1990-1992, Cațavencu apărea cu un desen cu un prezervativ cu un pai de cocktail în el și o explicație gen: „Hepi bărzdei, mistăr prezident!“ Știu că era martie, fiindcă era vorba de ziua lui Ion Iliescu. Și de eforturile acestuia de a vorbi engleza. La un moment dat, a existat o așa-zisă rubrică de rebus, care persifla mania pentru integrame a poporului din acei ani. Într-un număr erau cinci căsuțe goale, la rînd, cu legenda: „Veceu cu nume de acumulator“. V-ați prins, desigur: „Tudor“, care în acei ani era menționat în chip de „V.C.“, în loc de „C.V.“. Sînt toate aceste glume „mai bune“ decît ceea ce tipărea Academia Cațavencu în martie 2010 sau în martie 2011? Poate că da, deși astăzi trimiterile scabroase tremură un pic pe hîrtia Dilemei vechi. Dar, mai ales, gazetarii rutinați știu că pamfletul, satira și toate celelalte nu sînt tocmai niște specii transcendente. Contează, totdeauna, curajul de moment. Pe care acum 15 ani Academia Cațavencu îl avea neadulterat. Era o revistă mică și supărată, care se zbătea în aceleași dificultăți de tranziție cu publicul ei și care suspina, împreună cu „cititorii la fel de inteligenți“, din aceleași motive. Sau cel puțin așa credea publicul.

Cum adică, nu era așa? Ba da, ba da. Însă, prin 1996, Mircea Dinescu preluase revista după ce, cu cinci ani înainte, fondatorii părăsiseră titlul originar, „Cațavencu“ fără „Academie“, cel deținut de Ovidiu și Irina Nacu. Prin 1997, de investit a investit și Sorin Ovidiu Vîntu, pentru prima oară, ca ulterior să renunțe. A urmat Sorin Marin, partenerul lui Dinu Patriciu și cel cu Fundația „Anonimul“. Și, în fine, în mai 2006, din nou, Sorin Ovidiu Vîntu.

În tot acest timp redacția trecuse printr-o schimbare de mentalitate și de perspectivă. Ca să nu fiu acuzator, o să îl las să o descrie pe unul dintre fondatori, Eugen Istodor, care, pe blogul propriu, scria prin 2008: „De la Cîrciog încolo au fost nopți și zile de nesomn: cine sîntem noi ca să devenim patronii propriei soarte? Nu ne compromitem filozofia luîndu-ne în serios? Rîdem de alții, vom rîde de noi“.

Povestea Academiei Cațavencu e oarecum povestea României în tranziție. Nu îți poți păstra glanda de poet, condeiul, asperitățile de pamfletar, atitudinea, decît în detrimentul succesului social. O bună parte dintre noi am făcut pactul cu capitalismul, pentru că era singurul posibil. Alternativa era ratarea, marginalitatea intelectuală. La fel, fondatorii Cațavencu au devenit, din pamfletari, oameni de afaceri de succes.

E ca și cum lui Balzac i-ar fi ieșit combinațiile din tinerețe, cele cu tipografia. Ar mai fi scris Comedia Umană? Se știe că opera, interminabilă și genială, a fost un fel de produs secundar al nevoii lui Honoré de a-și refinanța creditele, cum am zice azi.

Și totuși, în sensul de mai sus, Academia Cațavencu a continuat să scrie după ce și-a plătit tipografia. Idei în dialog, Tabu, Aventuri la pescuit, Le monde diplomatique, Investiții și profit: vă mai spun ceva toate aceste titluri? Ele se aflau în pachetul achiziționat în 2006 de Sorin Ovidiu Vîntu sub numele de Trustul Academia Cațavencu. Lor li se adăugau publicații ceva mai solide, ca revista omonimă, Cotidianul sau Bucătăria pentru toți.

Unele dintre reviste, gen Le monde diplomatique, au dispărut la primele reorganizări. Ulterior, sub managementul fondatorilor, dar și al unor oameni forte din structura media a lui Vîntu, gen Mihnea Vasiliu, lucrurile au început să scîrțîie. De fapt, lățirea ca o plăcintă, pînă la vreo 12 publicații tipărite, într-o epocă în care viitorul presei scrise era incert, e un fapt nemaiîntîlnit, nici măcar la moguli rivali ca Dinu Patriciu, care a investit mai curînd „vertical“, în tipografie sau sediu. Fondatorii Academiei au creat un portofoliu bogat numeric, pe care i l-au pus pe masă unui Sorin Ovidiu Vîntu aflat în perioada de maximă expansiune. Acesta a oferit pe el o sumă rămasă necunoscută, dar despre care se spune că echivala cu cîteva sute de mii de euro pentru fiecare fondator. A meritat?

Astăzi, această întrebare este retorică. E curios că Vîntu, socotit un fel de Păcală național de cînd cu FNI-ul, a considerat întreaga gogoașă ca pe o investiție solidă. Dar tot Sorin Ovidiu Vîntu e cel care spunea, într-un interviu, că în afaceri nu există situații win-win. Pînă la urmă, lumea e așa cum o crezi tu.

Peste cîțiva ani, după ce mai multe dintre titlurile obscure menționate mai sus făcuseră implozie, saga Academia Cațavencu ajungea la deznodămînt: societatea care edita revista dădea faliment, iar pe 14 iunie 2011, brandul era cumpărat la licitație de Dan Adamescu. Pe bloguri și în presă, exista deja o discuție lungă despre oalele sparte, cu concursul disidenților de la Kamikaze, dar nu numai al lor. Cine e de vină?

Cațavencilor fondatori nu li se poate imputa faptul că au făcut pasul de la pamfletari la oameni de afaceri. Nici măcar tranzacția din 2006 cu Sorin Ovidiu Vîntu nu e contrară uzanțelor de business: gogoși se cumpără și se vînd de cînd lumea. Discutabil e doar faptul că și-au perpetuat imaginea de brigadă artistică, și după ce s-au îmbogățit. Și au început să aibă interese care îi situau mai aproape de Adrian Păunescu decît de cei care-l detestau. Adică de publicul lor.

Dan Adamescu a reușit cumva să-și păstreze investiția media – România liberă – într-o zonă în care arată mai bine decît o ruină ca Evenimentul zilei sau un mort de hîrtie precum Cotidianul. Poate că va reuși ceva și cu Academia Cațavencu, deși așa cum spuneam pe Comanescu.ro el trebuie să renunțe la redacție și/sau fondatori ca să facă o revistă mai atractivă, dar trebuie să-i păstreze pe aceiași, ca să nu rămînă cu un brand fictiv, ca soții Nacu, pe vremuri, cu Cațavencu simplu.

În rest – schimbarea mogulului, bucuria politicienilor.

Share this...
Email this to someoneShare on LinkedInShare on RedditTweet about this on TwitterShare on Facebook

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *