Digitale retro: Fuji Finepix X 100 vs. Leica M9/Canon EOS

Se poartă, mai nou, digitalele retro, care arată a rangefinder sau SLR de acum câteva zeci de ani. Fenomenul e cunoscut şi se leagă de un subiect la care am lucrat, referitor la filozofia Leica. De ce dau fanii bani grei pe astfel de aparate? Dincolo de snobism, există şi o serie de explicaţii.

Bineînţeles că cel mai sigur mod de a lămuri o astfel de poveste e un test. Pentru care am luat un Fuji Finepix X 100, senzaţia anului trecut, de la F64. E vorba de un aparat cu preţ mediu – sub 1000 de euro, împreună cu obiectivul fix (şi ca focală, şi în sensul că nu poate fi scos de pe cameră); Fuji a mai lansat între timp mai profesionalul X Pro-1, cu obiective interşanjabile, dar X 100 e de luat în seamă ca un fel de low end al high-end-ului reprezentat de asemenea aparate. Mai la vale o să vedem şi o comparaţie cu faimosul Leica M9, pentru care cel mai ieftin obiectiv Leitz costă mai mult decât un Fuji X100 cu totul. Şi, de ce nu?, şi una cu un DSLR.

Obiectivul lui X 100 este un 23 de milimetri, echivalent cu 35-ul clasic pe senzor APS-C, cel cu care e dotată camera. N-o să insist cu datele tehnice, ci o să spun doar că aparatul obţine nişte imagini comparabile cu cele ale DSLR-urilor. Vizorul hibrid (optic, peste care apar nişte date electronice), finisajul şi controalele de cameră oldie creează senzaţia unui obiect zdravăn şi uşor de manevrat. E un fel de DSLR care încape într-un buzunar de geacă, dacă se poate vorbi de aşa ceva. Dovada:

DSCF5425

1 Decembrie (1)

DSCF5431

1 Decembrie (2)

gaudeamus

Gaudeamus (1)

gaudeamus 2

Gaudeamus (2)

Precum se vede, aparatul se comportă binişor la lumină slabă. Nu e vreun recordman, dar la 3200 (din 6400) ISO, lucrurile arată într-adevăr civilizat.

Slăbiciunile aparatului ţin de autofocusul foarte lent şi inelul de focus manual (care e comandat electronic), pe care eu unul nu sunt în stare să-l folosesc. Din ce-am mai citit pe Net, nu e numai problema mea. Obiectivul luminos (min. F2) se pretează bine şi la chestia aia numită portrete ambientale, în care alături de personaj ai şi o bucată de background/ambianţă. Altfel, focala fixă de 35 este largă pentru prim-planuri, dar bună pentru ce ţi-ar putea trece prin cap să pozezi pe stradă. Nu noaptea, totuşi, fiindcă autofocusul este incapabil.

Fiindcă e un aparat retro, Fuji Finepix X100 are şi câteva setări care imită diferite filme şi una pentru alb-negru:

metrou

În metrou

Aceasta din urmă, cel puţin, e destul de convingătoare, în sensul că aparatul poate fi folosit ca o imitaţie de rangefinder (chiar dacă nu e un rangefinder propriu-zis), pentru street photography. Cum se compară însă el cu un greu al categoriei? Am împrumutat de la un amic un Leica M9 (F64 nu are un exemplar pentru teste) şi rezultatul e cam ăsta:

leica_resize

Leica M9

bw fuji_resize

Fuji Finepix X100

Cam asta e, în momentul în care pui mâna pe o Leica, X100 mănâncă brusc bătaie. E drept că un M9 cu Summicron de 50 costă cam de şase ori cât un X100 şi, în plus, jpeg-urile sunt aşa cum le-am scos din cameră, exceptând un resize pe care l-am făcut ca să aduc pozele la acelaşi numitor. Cu puţin contrast în plus, ce-am făcut cu X100 se apropie, oarecum, de M9, dar la rezoluţie mare, Fuji e şi mai trist, comparativ cu Leica. Nu se poate vorbi, în orice caz, de tonurile graduale şi bokehul (background-ul blurat) de la Leica.

Cum stau lucrurile dacă compari X100 cu un DSLR? E pe-aproape, şi totuşi:

Fuji Finepix X100

Fuji Finepix X100

papusi canon

Canon EOS 450 D cu Tamron Di II 17-50 VC

Aici, singura prelucrare pe care am făcut-o a fost să dreg punctul de alb de la Canon, care virează spre roşu la lumină slabă. Dar, în rest, X100 pierde chiar şi în faţa unui DSLR vechi, dar cu obiectiv decent. Cu 18-55-ul de kit, s-ar putea ca X100 să fi fost câştigătorul, dar n-am avut asemenea curiozităţi.

Ar mai fi de adăugat că o altă utilizare interesantă a lui X100 e fotografia macro, fiindcă aparatul are o distanţă minimă de punere la punct de 10 centimetri şi un mod macro dedicat. În rest, la concluzii, e de citat poate ce îmi spunea Tudor Vintiloiu (profesionist) pe Facebook: că şi-a luat X100 ca backup la DSLR, dar acum DSLR-ul e backup la X100. E drept, dacă nu vrei fotografie de sport sau obiectiv de portret (focală lungă), Fuji-ul e o maşinărie care te serveşte de la acceptabil spre bine în sus. Vizorul mare, focala scurtă şi aparatul mic creează un gen de intimitate cu subiectul, căreia fotograful riscă să-i cedeze, în sens rău, la fel cum cel sau cea pozată poate face acelaşi lucru, în sens bun. Totuşi, în timpul cât am avut X100 la mine, s-a nimerit să am de făcut şi nişte poze pentru revistă. Am luat tot bătrânul (vine vorba…) DSLR, deşi învăţasem Fuji suficient cât să îl folosesc fără greşeli.

Post your thoughts