Dichis’n Blues 2: vaporul cu muzică

E luni, se termină vara, se termină și concediile. De aceea, e puțin traumatizant să stai la calculator și să te gândești că ieri la ora asta erai pe un vapor, în Deltă,  la un pahar de Aligote și ascultând blues live, cântat de meseriași și nu de o trupă de croazieră. Cum chestia asta mi se-ntâmplă fix mie, am măcar avantajul de a-mi refula frustrările în scris, așa că faceți bine și luați notă de cum a fost a doua bucată de Dichis’n Blues, festivalul care s-a întâmplat de vineri până duminică la Tulcea. 

La scenă

După primele două piese ale lui Billy Branch (& The Sons of Blues), zmeul muzicuței din Illinois, mă gândeam la ce vă povesteam în prima parte, că am cam înțărcat-o cu blues-ul sau, în orice caz, fanfara aia nu pentru mine nicicum. De fapt era o fanfară virtuală, fiindcă trupa lui Billy B, aia din paranteză, n-are decât muzicuță, bas, clapă, tobe și chitară. Dar cumva, dacă extrăgeai mental toată electrificarea din procesul tehnologic, auzeai un fel de ansamblu vocal-instrumental de rhythm and blues din anii ’50, mai ales dacă realizai pe aceeași cale și substituția dintre muzicuța lui Billy Branch și un sax urlător.

Obosit, era să o iau către hotel, dar m-am poticnit la standul de cafea și bine am făcut. Billy Branch și acoliții lui virtuali sau reali s-au metamorfozat rapid în tot felul de chestii, după momentul în care omul cu muzicuța a ieșit în public (vedeți aici o filmare pe care am realizat-o cu picioarele la fața locului). Cu același dispozitiv mental (nu picioarele), în setul lui Branch puteai asculta Hound Dog Taylor, Muddy Waters, Yardbirds și naiba mai știe ce formulă care se apropie, obiectiv sau subiectiv, de ceea ce a cântat efectiv trupa. A fost un set eclectic, gândit probabil pentru ca fiecare să găsească în el câte ceva, diferit de albumele cu personalitate clară ale lui Branch. Dar și o demonstrație muzicală, care a confirmat Billy Branch & The Sons of Blues ca închizători ai unui festival în care s-au văzut destui meseriași. Dacă ar fi să explic ceva, aș vorbi despre tobe și bas, care propulsau totul cu un balans de locomotivă diesel cu aditiv de cocaină, pe care nu l-am mai văzut la alte secții ritmice din festival – și pe scena aia de la Casa Avramide n-a urcat niciun tâmpit sau nesimțit.

IMG_4171

Billy Branch și locomotiva lui de ritm

Dacă aș fi plecat după două sau trei piese de Billy Branch, aș fi zis că preferații mei din festival sunt cei care au deschis a doua seară, cea de sâmbătă: The Bluescore, adică Hanno Höfer (chitară, voce), Raul Kusak (multiple clape) şi Liviu Pop (tobe). Dacă vreţi să vi-i imaginaţi, gândiţi-vă la Medeski, Martin & Wood cu John Scofield. Părţile bune, faţă de ceea ce v-aţi putea aştepta de la Kusak sau Hanno, sunt un Kusak disciplinat (l-am ascultat prin cluburi în solo-uri de câte un sfert de oră şi omul are ce are numai el, dar e nevoie și de puțină structură în piese) și un Hanno care s-a văzut și auzit mult, inclusiv la chitară, pe care o folosește în felul lui special, mai aproape de riff și groove decât de solo cursiv – dar tocmai de aceea mai atrăgător.

IMG_3825-2

Hanno Höfer. De fapt, poza asta e din prima seară, dar mi-a plăcut mai mult

Între Bluescore și Billy Branch a mai fost o trupă de italieni pe nume Veronica & The Red Wine Serenaders, care produce ceva ce aș putea numi blues pe instrumente de dixieland (tubă în loc de bas). Veronica e o arătare care scuipă șiruri interminabile de pastile de Prozac atunci când deschide gura, iar cum eu mă iau de cap și de la o jumătate de Distonocalm, să zicem că de aia am avut nevoie de cafeaua de la începutul lui Billy Branch.

IMG_4149

Veronica & Whatever, fără Whatever. Cântă cam cum arată aici

Vaporul și jam session-ul

Dichis’n Blues e un festival care s-a încheiat și anul ăsta, și anul trecut, la prima ediție, cu un post-scriptum constând într-o plimbare cu vaporul prin Deltă și un jam session. Pe la prânz, undeva pe Dunărea Veche sau pe lângă Mila 23 (nu mă mișc prin Deltă ca prin Icoanei, așa că nu știu exact), vaporul a fost parcat într-un smârc înconjurat de nuferi și oamenii au început să se cableze. Beri artizanale Sikaru (v-am promis sâmbătă că vă spun cum se cheamă), Aligote, alte cabluri, după care jam-ul s-a pornit cu ceea ce în esență e Soul Serenade, trupa despre care strecuram un rând așa, neimpresionat, după recitalul de la scenă. Cumva, pentru mine Soul Serenade s-a întâmplat aici, chiar dacă cu aport de Hanno Höfer, Marcian Petrescu (celălalt zmeu al muzicuţei din festival) şi alţii. Cum am filmat ceva cât de cât cu sens las imaginile să curgă:

Dacă m-aș pretinde critic muzical sau ceva asemănător aș formula considerații despre faptul că unele trupe fac muzică bună pentru cluburi, exact la fel cum în secolul XVIII se scria pentru ansambluri de cameră și că asta e un fel de prăjitură în peisajul amplificat și electrificat în care trăim – sau că îți trebuie niște ani vechime ca să stăpânești un public (mai) mare, ani pe care Soul Serenade de-abia începe să-i numere. Dar cum n-am chef să mă apuc de meseria asta, care în România e cam de muritor de foame, o să zic pur și simplu că m-a prins prin aceeași atmosferă intimă care te vrăjește în discurile lui Getz & Gilberto, cele pentru care Joao își aducea nevasta de la cratiță pentru că era nevoie de cineva care să cânte și niște strofe în engleză. Chestie care s-a soldat cu un divorț și transformarea bossanovelor în trend mondial, plus o lungă filiație de Susanne Vega sau Skye Edwards care au venit după numita Astrud. Și cu asta basta, fiindcă s-a terminat vara, s-au terminat concediile și critica muzicală nu “monetizează”.

Post your thoughts