Diaconescu. Cristian sau Cristi?

Ministru de externe în cabinetul Mihai Răzvan Ungureanu, Cristian Diaconescu a devenit cunoscut acum vreo 10 ani, după ce, în 2000, se făcuse secretar de stat în acelaşi minister pe care îl conduce acum. Între aceste date, a pendulat de la Externe la Justiţie şi de la PSD la UNPR cu graţie şi sex appeal. Cum a făcut el asta? Şi la ce fel de viitor îl predispune?

După studii de drept şi diferite poziţii deţinute în organisme internaţionale ca Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa sau Organizaţia de Cooperare Economică la Marea Neagră, Cristian Diaconescu a apărut în prima linie a politicii în martie 2004, ca ministru în guvernul Năstase care îşi trăia ultimele luni, pe un val de nepopularitate care a dus PSD la pierderea prezidenţialelor şi, ulterior – prin majoritatea non-PSD creată de Traian Băsescu – şi a guvernării. 

Ultima formulă de guvern Năstase. La prima vedere, cea mai nefericită montură pentru cineva care doreşte să-şi creeze imagine. Şi totuşi, Cristian Diaconescu a reuşit să se crească în scurtul mandat. Cum? Cu un discurs articulat şi potolit, fără stridenţele şi isteria ce caracterizează şi azi (non-)retorica politicianului român. Diaconescu era – şi este – genul de personaj dispus să dea dreptate interlocutorului. Şi pe de altă parte, un politician care răspunde la telefon reporterilor, pentru care, în lipsă, este mai curând Cristi decât Cristian. O familiaritate temperată, care atestă o anumită legătură afectivă cu personajul, de felul celei pe care o creează brandurile ce ajung să fie poreclite, de la Bulina roşie la Blaupunkt. În studiourile de talk-show – Ce vremuri… pe atunci exista doar Realitatea TV! -, Cristi redevenea Cristian, ipostază în care era capabil să deturneze emisiunea către o discuţie consistentă şi potolită, aşa cum nu se fac la noi la TV.

Din toate acestea, Cristi în absenţă şi Cristian in corpore, Diaconescu şi-a conturat rolul simbolic pesedistului bun. Era, cum se spune, contrast-avantajat pe fundalul de aroganţă, rinocerizare, limbă de lemn al guvernanţilor din acele vremuri. A urmat congresul PSD care l-a detronat pe Năstase şi l-a adus pe Geoană. Şi, mai apoi, diferite frământări, care au culminat cu referendumul nereuşit pentru demiterea lui Traian Băsescu, din 2007. Diaconescu a fost în continuare Cristian cu electoratul şi Cristi cu PSD, în tot acest timp, fără a încerca să se desprindă prea tare în peisaj, într-un context în care alţi politicieni ar fi apăsat pe acceleraţie. În 2008, a fost mai degrabă împins decât a decis să candideze la primăria Bucureştiului. După o campanie în care a părut preocupat să nu fie nici Cristi, nici Cristian, evitând prejudiciile de imagine pe care le-ar fi avut dacă ar fi intrat în luptă cu şerpescul Oprescu, a ieşit din cursă în primul tur, cu un 13% mult sub orice fel de scor electoral obţinut vreodată de PSD.

De aici şi până la reapariţia în conducerea UNPR, cu Diaconescu nu s-a mai întâmplat nimic. Actualul ministru al Justiţiei a demisionat din PSD în martie 2010, cu o poveste poliţistă referitoare la faptul că a fost filat de colegii săi de partid (în poveste apărea şi Vanghelie. Marian Vanghelie, vă mai amintiţi?), care i-ar fi putut crea lui Diaconescu o aură romantică, de proscris. Asta, dacă cineva ar fi luat-o foarte în serios, oricare-a fost adevărul.

În 2012, ca ministru de externe, Diaconescu va şti, cu siguranţă, să nu gafeze. Are şi CV-ul, şi profilul. Însă, uitându-ne înapoi, problema lui Diaconescu e mai puţin ce ştie să nu facă, cât ce face. Pentru a fi mai mult decât ministrul-de-după-orice-remaniere, el va trebui ca la un moment dat să-şi asume cauze şi roluri, chiar dacă până acum a câştigat din înfrângeri care pe alţii i-ar fi scos din circulaţie, gen cea cu 13%. E drept, în România, politicienii Cristi sunt foarte rari. Însă chiar şi un Cristi politic trebuie să ştie să devină, din când în când, Cristian.

Articol scris pentru ediţia de vineri, 16 martie, a “Dilemei vechi”

Enhanced by Zemanta

Post your thoughts