Despre degradarea discursurilor politice. La ei și la noi

Un review la “The Anti-Intellectual Presidency: The Decline of Presidential Rhetoric from George Washington to George W. Bush”, publicat de “First Things”, cuprinde câteva constatări interesante cu privire la discursurile președinților SUA. Ervin T. Lim, autorul volumului, spune, printre altele, următoarele:

– lungimea propozițiilor a scăzut, la fel ca și nivelul lexicului folosit
– rutina “frază cheie, punchy, care caută aplauze” a apărut în administrația Nixon
– logosul (argumentația logică), unul din cei trei constituenți ai retoricii, după Artistotel, alături de pathos (emoție) și ethos (credibilitate), a fost eclipsat în discursurile prezidențiale. Bush “W” accentua pathos-ul, care se obține, nebanal, și prin platitudini în retorica politică
– un sincron TV (declarație) măsura în medie 42 de secunde pe vremea lui Nixon și a scăzut către 8 secunde în 2000 (pe televiziunile americane)
– pasajele explicative din discursurile lui Woodrow Wilson și Franklin Delano Roosevelt nu se mai regăsesc în speech-urile de azi
– oratoria lasă loc stilului/strategiei conversațional(e), la Bill Clinton de pildă.

Desigur că modul cum vorbesc președinții SUA spune ceva și despre felul cum se întâmplă/spun lucrurile în politica românească. Totuși, nu trebuie să ne grăbim să constatăm similitudinea perfectă, fiindcă diferențele sunt poate mai importante decât direcția în care merge lumea:

– tradiția marelui discurs politic românesc a cam fost întreruptă pe vremea lui Duca și a lui Iorga
– liderii politici de azi sunt mai curând ceaușiști, vrând-nevrând, atunci când cultivă expunerile caracterizate prin platitudine exhaustivă, pe baza unor aproximații programatice. Predomină, cum spuneam și altădată, discursul “instituțional”, pe puncte, care tinde să epuizeze “administrativ” o anumită problemă
– se adaugă strategii polemice în același timp criptice și dezgustătoare pentru măcar o parte a electoratului, de la maneaua “Ei cu ei” la paharele de apă vărsate în capul oponentului pe B1 TV, și ele “figuri de stil” într-o retorică vizuală, a unei epoci în care gestul concret conteză mai mult decât cuvântul
– atunci când sunt familiar-monden-populiști, liderii români sunt mai puțin credibili decât Bill Clinton pe când cânta la saxofon sau Obama vorbind despre animalele de companie ale fetelor. De regulă, acceptă instigarea televiziunilor în direcția săriturii peste cal, de la politicienii-femei frumoase care fac fitness, la bărbații care pendulează între biserică și meci, pentru că sărbătorile religioase nu se prea suprapun cu derby-urile.

Avem ce face cu constatările astea? Dacă e să o luăm după Aristotel, astăzi logosul nu prea există în România, cel puțin la nivelul programelor politice. Marile partide își construiesc platformele cu câțiva experți care nu văd pădurea din cauza copacilor, sunt adesea prea încremeniți pe palierul administrativ al problemei pentru a veni cu viziuni de ansamblu revoluționare și propuneri politice în același timp surprinzătoare și competente. Și dacă nu avem scheletul politic, despre ce vorbim? Despre dreptate și corupție, egalitate socială, dar fără corespondent programatic. În cazul fericit în care ideile politice valide (juste, aplicate și aplicabile) încep să se precizeze în România, vom avea poate, peste 8 sau 12 ani, lideri care să știe să așeze un pathos (virtuți emoționale) peste acest logos, oarecum în continuarea a ceea ce a făcut prin 2004-2005 Traian Băsescu, în mod rudimentar față de ideal, dar mult mai eficient decât oponenții săi politici. Ethos-ul (capacitatea de persuasiune a vorbitorului) rămâne deocamdată o consecință a celor două caracteristici, fiindcă astăzi nu există decât oarecum la nivelul autorității desemnate: îl credem pe X fiindcă e premier, președinte sau ministru.

Diferența dintre politicienii români și cei americani este, în ultimă instanță, logosul: la ei, lipsește în discursuri, dar stă la baza formulelor rezumative care dau pathosul, chiar și atunci când există suspiciunea unor interese egoiste și intenții ascunse. La noi, abundă în discursurile ceaușiste, ca ingredient retoric, dar lipsește din platforma partidelor.

18 thoughts on “Despre degradarea discursurilor politice. La ei și la noi”

  1. In fiecare zi ma conving tot mai mult ca Silviu Brucan a fost excesiv de optimist atunci cind ne-a prezis 20 de ani de prostie pina incepem sa ne trezim. Poate pornim desteptarea de jos in sus fiindca invers inca mi se pare imposibil.

  2. Stanga a ales disuadarea. Dreapta, persuadarea.
    Ambele au eliminat logosul lui Aristotel si au incercat sa lupte superficial cu ceea ce Quintilian numea “ars bene dicendi” sau Diderot ” bien dire”. Si, cu mici exceptii, nici asta nu le-a iesit. Sofism pur : “ii cunosc, dar nu ii recunos!”
    Dar am fost la vot.
    Tu, Iulian?

  3. Iulian,
    Era evident ca votul acesta nu va fi uninominal. Faptul ca ai incercat sa-ti gasesti candidatul potrivit e ca si cum ai fi parcurs deja jumatate din drum catre sectia de votare. Cealalta jumatate ar fi trebuit parcursa dintr-o alta perspectiva. Parerea mea 🙂
    Respect intotdeauna deciziile fundamentate, dar ma clatin putin la limitarea falsa a unui “nominal” potrivit care nu a fost de gasit.
    Iti multumesc insa pentru raspuns.

  4. Un comentariu la acest pasaj: “Marile partide își construiesc platformele cu câțiva experți care nu văd pădurea din cauza copacilor,”

    Va spun, cu certitudine, ca atat in 2004(la PNL) cat si in 2008(la PDL,datorita componentei PLD), programle au fost construite de un numar foarte mare de oameni, avand grade diferite de expertiza. Au iesit, intr-adevar documente mai putin uniforme, dar mult mai realiste. Admit ca, spre final, au venit expertii-politicieni sa armonizeze diversele componente sau sa uniformizeze limbajul.

  5. Sunt cam incapatanat, recunosc 🙂
    Iulian,
    Imi place sa cred ca nu ai decis sa pleci din tara. Realist, nu o poti schimba. Utopic, da.
    Esti un vector. E un gest. Nu il transforma in anti-gest.
    Gata, promit, ma opresc 🙂

  6. Meplusmyself: da, m-am trezit că după articolul ăla cu televiziunile în ziua votului din EVZ oamenii îmi mulțumesc pentru că i-am ajutat să decidă să nu voteze. Eu n-am intenționat așa ceva. Probabil însă că presiunea în sensul lui “votează” e mare și aveau nevoie de un soi de legitimare a rămasului acasă, au căutat-o la mine.

    Eu scriu despre media și despre faptul că televiziunile au acoperit stereotip ziua asta.

  7. Pe scurt, incercand sa sesizez cat mai bine padurea:
    Democratizarea este o demotizare. Sintem tot mai departe de Atena. (De fapt sintem o Atena in care voteaza si femeile si sclavii. Pathos-ul e un special request pt. ei… si pt. cei mai neglijenti dintre noi ceilalti.) Americanii si alte sisteme politice bine fixate au apucat sa traseze marile linii ideologice si acum doar brodeaza pe ele. Discursul tot mai diluat al lor provine dintr-o pastila concentrata.
    La noi, de la propaganda terorista a lui Tepes si cea religioasa a lui Stefan, avem parte doar de comunicare mitologica, mistificatoare (inclusiv – apropo – recurenta motivelor tepei si a ctitoriei… printre altele asijderi).
    @meplus…: psd a fost disuasiv numai pe buc. (fief traditional ostil, si numai in actiuni de comando, gen confuzia cu noi cu ei etc.). in schimb pdl a bagat polemica la greu (uneori pe teme obscure publicului). depinde ce intelegi prin stg. si drp.: polarizarea ar fi valabila pt. pnl-pdl. (nice blog)

  8. @textier
    Corect. Traiesc in Bucuresti si am gandit segmentat 🙂 Nu sunt la curent cu tacticile din tara.
    Cat despre polemica: este un instrument la fel de util prin care se accentueaza persuadarea, chiar si fara argumente logice, dupa cum bine ai remarcat , teme obscure publicului larg. Ciorba infierbantata intre ei.
    Mi-a placut insa pastila 😉
    Numai bine.

  9. Textier: bravo, ai dat în blogul ăsta c-un cuvânt de care Google zice zero rezultate – demotizare. Am bănuit că e tranformarea limbii clasice în populară (la greacă) – de la demotiki. Reiese că tu și cu mine suntem mai deștepți ca Google – un motiv perfect ca să ne scuipe toți p-aici 🙂

  10. Iulian, daca tot atacam teoria de la Aristotel, hai sa largim un pic contextul: retorica publica era definita ca – ceea ce numim modern – “performing art”. Ceea ce inseamna ca – pentru ca “drama” sa se intample – trebuia sa respecti unitatile clasice – de timp, loc si actiune. Lucru pe care il fac americanii foarte bine si noi deloc. Mai exact, discursurilor li se construieste context de “drama”, exact ca la teatru. “Conventiile” electorale presupun ca exista o scena (scenografie, lumini, momente, climax etc), un “performer”, o mare audienta directa care vine sa vada un performance intr-un orizont de timp rezonabil (plus audienta care consuma show-ul la televizor). Cum ai putea sa nu vorbesti in “punch lines”, cand 20.000 de oameni sunt acolo sa te aplaude? Cum ai putea sa depasesti 1 minut de vorbire in paragraf explicativ, riscand sa le pierzi atentia? “Agora” sau “forumul” existau ca sa dea cadru pentru oratori. Americanii aleg un “convention center” si reconstruiesc un forum in sensul (cat se poate de) clasic. Intre timp, noi romanii facem mai degraba commedia del’arte. Adica improvizam scena si aducem repede Purcinella, Colombina si Senior Pantalone sa joace o farsa grosiera despre emotii umane primare (dusmanul, cavalerul bun, amorezul popular, servitorul smecher etc). Majoritatea scenelor de discurs sunt improvizatii populare (in strada) sau se desfasoara in gol (la TV). Cum naiba sa stie sigur politicianul ca a folosit corect un punch line, daca nu exista audienta sa rada (cum i-au aratat consultantii la Jay Leno)? Singura sansa ar fi sa isi ia un pahar de apa in fata (“aha, i-am zis-o!”)…

  11. Mircea: dincolo de convenție – fiindcă nu întotdeauna ai toată butaforia la îndemână – ideea e să spui măcar niște povești umane. L-am văzut pe Sarkozy la Strasbourg. Rememora al doilea război mondial, cu părinții voștri și ai noștri care au sărit prin tranșee…

  12. Hahaha, pai Strasbourg e cea mai buna scena pentru a vorbi de istoria relatiilor franco-germane. Ce nevoie ai de butaforie, cand fiecare casa de secol XVII a prins macar 4-5 asedii succesive de o parte si de alta, si fiecare caramida o iei drept memorabilia in drum spre casa? Evident, nu putea sa vorbeasca Sarkozy despre asta la… Austerlitz, ca – vorba lui Gigi – aroganta era cam mare.
    Acum serios, in teorie sunt de acord: cu cat ai mai bun oratorul si povestea, cu atat poti sa elimini din complexitatea scenei. Dar ai nostri sunt slabi oratori, nu invata textele, nu au dictie, nu repeta punch line-urile. Ce pretentii sa am sa creeze context doar din pathos? (cum facea Basescu cu celebra fraza -citata din memorie: Mai Adriane, ce blestem a cazut pe poporul asta sa aleaga intre 2 comunisti?). Nu mai bine renunt la ideea ca pot sa le schimb nivelul de competenta, si in schimb investesc in megaecrane digitale cu vizualuri hollywoodiene, si le pun audienta sa sublinieze cu aplauze si urale punch line-urile? Cum ar zice la comunicarea de brand, fac pachetul premium si il aranjez perfect pe raft, ca produsul si-a atins limitele…

  13. Discutia a alunecat un pic. E ok din partea mea, as spune doar ca e un glissando logic care se face des in metadiscutii de genul asta.
    Se pornise de la ideea ca discursurile isi pierd subst. si devin mai “diluate” (ca tendinta globala); si s-a ajuns la ideea ca ai nostri nici macar sa abureasca nu stiu. Imi aminteste de emisiunile lui Gheorghe, cu Darie jr. si Liiceanca invitati, care dadeau note politicienilor, pt. cum “manipulau” mai bine. OK, era pt. publicul de RTV dupa 22, dar era totusi cam otios…
    Cred ca oamenii apreciaza buni comunicatori precum Ionut Popescu, cunoscut (si chiar iubit de un anumit target) pt. felul in care explica (demotizeaza, da Iulian, ca sa evitam “vulgarizeaza”) lucruri complicate. El l-a invins pe adversarul de colegiu Crin Antonescu, care exercita un stil mai sofist si mai “fermecator”. Dar s-a intimplat pe targetul de sect. 1…
    Si revin la importanta targetului (auditoriu, cum zic trad. din Aristotel): se presupune ca discursul de tip deliberativ este adresat CETATENILOR. “Societatea deschisa” a la Popper (sau Soros mai bine zis) inseamna o propasire a tuturor membrilor ei la ragul de “cetateni” (deci dotati cu constiinta etica, sociala etc.). Urmand ca acestora sa le livrezi discursuri implicative pe masura. NUMAI CA e mult mai usor (si mai avantajos pt. scopurile politicianiste marunte) sa ii mentii in stadiul de plebe si sa le livrezi un discurs mistificator si degradant.
    Cred ca aici e discutia tare… si e aceeasi de 20 de ani incoace.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *