De ce și cum e verdele noul portocaliu

Dilema veche mi-a dat ca temă să analizez felul cum partidele se împodobesc cu diferite culori, pentru un număr dedicat acestora, culorilor. Postez articolul și mai la vale, cu precizarea că începând de ieri revista e la chioșc:

Ce-au culorile cu partidele? Păi să vedem ce-au ele, culorile, cu noi, în general, pentru ca după aceea să vedem ce iese dacă vopsim în ele formațiunile politice. Sau, în fine, de ieșit iese fie roșu, fie galben-albastru, fie portocaliu. Dar de ce e așa?

Orice culoare are, în linii mari, două înțelesuri sau două paliere simbolice. Unul e cel arhetipal, general valabil, și un al doilea e cultural, dobândit. Roșul înseamnă viață, vitalitate, dar și violență, pericol, fiindcă se asociază cu sângele și focul și ambivalența lor. În schimb, purpura, apropiată de zona roșie, e imperială fiindcă e o culoare foarte rară în natură, proprie doar unor scoici care exclud aproape tot spectrul vizibil din radiația reflectată, cu excepția capetelor roșu și indigo. Rară înseamnă scumpă și scumpă înseamnă dorită de conducători. Probabil că împărații din stepă nu au avut acces deloc la ea (în ce s-o fi îmbrăcat Gengis Han?), așa că toate conotațiile de glorie și mărire sunt de tip cultural, legate de un anume loc și timp: Roma, Bizanțul și altele asemănătoare.

ÎNAPOI LA ARHETIPAL, UN STUDIU ANTROPOLOGIC AR AVEA ȘANSE BUNE SĂ REVELEZE FAPTUL CĂ OAMENII, ÎN GENERAL, ATRIBUIE CAM ACELEAȘI SEMNIFICAȚII FIECĂREI CULORI. Iar lucrurile se explică dacă ne gândim la mediul de viață al lui homo sapiens fosilis, cel din Paleolitic. Roșul intens al sângelui devine stacojiu dacă este desaturat cu negru, cu conotații de bătrânețe, putreziciune și degradare, și virginal, pur, lipsit de pericole dacă i se adaugă alb. Portocaliul se comportă cam la fel, doar că se leagă mai curând de foc, în timp ce galbenul este bineînțeles culoarea holdelor coapte și mai târziu a aurului, deci a belșugului, regalității și așa mai departe. Verdele poate fi tot copt, sau dacă nu proaspăt-răcoros, în timp ce albastrul e, în funcție de saturație, cer și apă, ceea ce nu poate însemna decât rațiune, echilibru, răceală.

În sens darwinist, înțelesurile de mai sus sunt înnăscute și se leagă de alte percepții profunde și general valabile. Dacă ne gândim puțin altfel, simbolurile se plimbă între pământ și foc, în zona roșie, deci la capătul din stânga al radiației vizibile, și între apă și aer la capătul din dreapta. Cele patru zone corespund exact cu cele patru elemente primordiale ale presocraticilor, cele dinainte de apeiron-ul lui Anaxagora și tot restul.

Restul e cultură, semnificații locale, atribuite. Așa se face că doliul e negru în creștinătate, dar mov în Thailanda. Și, surpriză, până prin secolul al XV-lea, în aceeași creștinătate și mai ales la regine, era alb, așa-numitul deuil blanc. Cam pe-aici, lucrurile încep să devină istorice și contingente, deci, inevitabil, politice.

DE CE E ROȘUL COMUNIST? DAR LIBERALISMUL, GALBEN ȘI ALBASTRU? La comuniști e destul de simplu. Roșul vine de pe steagul roșu, care e un fel de antonim al steagului alb, pacifist, al predării. Stindardul provocator a fost folosit pentru prima dată în felul ăsta pe la 1871, în timpul Comunei din Paris. Ulterior, comuniștii i-au trântit o seceră și un ciocan pe el și cu asta ne apropiem de prezent. E drept, în România, PSD-ul s-a înroșit de-abia prin acest mileniu, după zece ani în care a purtat diferite denumiri, fără “social” și “socialist”, și culoarea incertă sau albastră. Roșul era, bineînțeles, tabu, ca și verdele legionar. E și motivul pentru care aceste două culori sunt azi, din nou, foarte la modă.

Mai departe, combinația de galben și albastru a liberalilor e mai degrabă fortuită. Albastrul e, tradițional, monarhic sau conservator și numai galbenul e liberal. Însemnele PNL-ului sunt însă o replică urâtă și înecată în culoare a cromaticii ALDE, Alianța Liberalilor și Democraților pentru Europa, grupul liberal din Parlamentul European. Căutați pe internet ca să vă lămuriți.

La al treilea partid mare, lucrurile sunt mai legate de prezent. Filiația portocaliului folosit de PD(L) e deja notorie, legată de Revoluția Oranj din Ucraina. Sau cel puțin așa a susținut Felix Tătaru, omul de imagine al partidului și al lui Traian Băsescu.

În fine, verdele ecologist nu mai prea are nevoie de explicații suplimentare.

STAȚI PUȚIN, ATUNCI DE CE-A RENUNȚAT PDL LA PORTOCALIU? Prin decembrie 2010, cel puțin un candidat PDL la anticipate a apărut “pe verde”, în ceea ce “Gândul” numea “culori de camuflaj”. Nu e o răutate gratuită: noua identitate căutată de PDL e de fapt o lipsă de identitate, o deghizare. Partidul a lăsat la latitudinea candidaților alegerea culorilor. Nu e o asemenea decizie aiuritoare?

Probabil că nu sau, în orice caz, e singura posibilă. Pe de o parte, “portocaliu” sau “portocalii” a fost substantivat de adversari, în chip de cuvânt stigmatizant. Dar, pe de alta, PD este atât de evident erodat de guvernare, încât nu se mai poate prezenta ca nou-venit, forță revoluționară, pe piața politică. Or asta a însemnat portocaliul în Est.

Că aceeași culoare a fost asociată populismului, în Europa, ar putea fi un argument în plus în favoarea renunțării. Ar fi însă o gogomănie, la fel cum s-a spus că Traian Băsescu a apărut, la referendumul din 2007, pe mov fiindcă e culoarea doliului într-o cultură orientală. Simbolistica de acest tip e, cum spuneam la început, contingentă.

DE CE E VERDELE NOUL PORTOCALIU? Mai încoace, la prezidențialele din 2009, același Traian Băsescu a folosit verdele cu accente portocalii. De data asta e o construcție mult mai coerentă. În primul rând, a fost vorba de o distanțare simbolică de partidul care l-a consacrat, aflat în picaj în sondaje. Conotațiile de fertilitate, echilibru, calm ale nuanței vegetale utilizate sunt un ameliorator de imagine util pentru președinte, dacă ne gândim la criticile care i-au fost aduse. Mai vorbim, pur și simplu, și de o culoare aflată pe undeva pe lângă 550 de milimicroni, adică fix la mijlocul spectrului vizibil, deci mai ușor de perceput. Iar asta face ca afișele și outdoor-urile candidatului verde-gălbui să se detașeze, măcar teoretic, față de celelalte.

SFÂRȘITUL HERALDICII. Centrul nu a impus totuși verdele în cazul candidaților din zona PDL. Din ce-a scris presa, oamenii din acest partid au permisiunea de a adopta ce culoare și simbol doresc. E o decizie logică, dată fiind scăderea globală în popularitate. Oarecum, PDL-ul se atomizează la loc, după ce în perioada de maxim a fost și un aspirator de traseiști de diferite nuanțe. Dar, pe de altă parte, e și sfârșitul a ceea ce Florin Dumitrescu numea gândire heraldică. Felul cum politicienilor români le plăcea să-și înece propriile materiale de propagandă în culori pure era nu numai inestetic și învechit, ci și o mostră de așa-numită gândire magică. In hoc signo (sau color) vinces e în mare măsură un gen de superstiție, iar brizbrizurile politice, de la cocarde tricolore la săgeți peneliste și trandafiri socialiști, sunt într-o oarecare măsură talismane. Nu întâmplător, încă de pe vremea romanilor, facțiunile politice au avut corespondenți în cele sportive, așa cum se întâmpla la bizantini cu verzii și albaștrii de la hipodrom. Mai nou, și Gigi Becali e o specie de mistic la firul ierbii atunci când amestecă fotbalul cu politica. Decizia PDL de a-și lăsa oamenii să facă ce vor din propriile culori e poate riscantă și defetistă, dar rupe o tradiție învechită din multe puncte de vedere.

Share this...
Email this to someoneShare on LinkedInShare on RedditTweet about this on TwitterShare on Facebook

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *