De ce se uită Obama la House of Cards

House of Cards - poster, sezonul 1

House of Cards – poster, sezonul 1

Acum o lună, un tweet al lui Barack Obama a făcut înconjurul mediei globale: “Diseară mă uit la House of Cards. Fără spoilere, vă rog”. Știrea a venit la pachet cu o alta, despre același președinte, dar alte seriale, pe care acesta le-a cerut de la HBO înainte de data premierei: Game of Thrones și True Detective. Cum e Barack Obama? Neserios, om ca noi toți…? Mai degrabă om ca alegătorii lui, dar trebuie să vedem de ce. 

Pentru cine nu știe, House of Cards este senzația ultimelor sezoane în SUA, fiindcă e un serial politic cinic și sclipitor, produs de Kevin Spacey (American Beauty) și regizat, la primele două episoade, de David Fincher (Fight Club). Pe lângă cele trei Emmy-uri câștigate, noutatea legată de el e că a fost difuzat nu pe un post de televiziune, ci de Netflix, cea mai populară platformă de Video-on-Demand cu plată în momentul de față. Cele două sezoane au fost lansate la grămadă, câte 13 episoade odată, pentru uzul binge watcherilor, despre care am mai vorbit aici. Adică al celor care consumă seriale mai multe episoade la rând.

Game of Thrones este, probabil, cel mai cunoscut – și conform informațiilor din presă, cu siguranță cel mai piratat – serial de cablu al momentului. Se difuzează pe HBO (în România, sub numele de Urzeala tronurilor), iar fanii așteaptă al patrulea sezon, care va avea premiera pe 6-7 aprilie.

În cazul House of Cards, informația că Barack Obama se uită la un serial difuzat pe Internet vine chiar de pe contul oficial de Twitter al președintelui american. Am căutat și sursa știrii referitoare la Game of Thrones și am ajuns pe blogul de pe New York Times al lui David Carr, celebru comentator media și autor de cărți. Acum aproximativ o lună, acesta scria, în paragraful de final al unui post, că Obama i-a cerut serialul, în avans, boss-ului HBO Richard Plepler, la o cină, pentru ca să-l urmărească într-un week-end liber.

Carr nu citează nicio sursă, dar statura lui publică te lasă să înțelegi că a aflat informația de la prima mână, ori la cina respectivă, ori de la boss-ul HBO. Fiindcă, probabil, un comentator media nu are surse la Casa Albă.

Așa par a asta lucrurile. Richard Plepler-HBO nu poate fi însă atât de lipsit de tact sau naiv încât să livreze unui jurnalist o astfel de informație fără aprobare de la Casa Albă. Presupunând că David Carr ar fi asistat la discuția respectivă, Barack Obama este cel care nu și-ar fi permis să facă asemenea solicitări în public. Probabil, dacă președintele american era chiar atât de nerăbdător, ar fi transmis la HBO cererea impersonal, printr-o persoană din administrație. Ca și în cazul tweet-ului despre House of Cards, a fost vorba despre o scurgere intenționată.

De ce scurgere? Fiindcă, evident, președintele SUA nu putea cere public HBO cele două seriale. Nici printr-un comunicat de presă, nici printr-o ieșire la Casa Albă, nici printr-o scrisoare deschisă. Ar fi fost nu numai ridicol, ci și sinucigaș. Așa, în ultimul paragraf al unui comentariu al unei somități media dintr-un ziar favorabil democraților, informația e mult mai la locul ei, ca punere în pagină și ton.

Dar, odată ce e scurgere, despre ce informație vorbim? Evident, n-am privilegiul de a avea aceleași surse precum David Carr, deci nu știu la ce se uită, de fapt, Barack Obama. Știu însă că pasiunea pentru seriale e ceva ce electoratul lui Obama ar putea împărtăși cu Obama. Iar susținerea publică pe care i-au oferit-o diverși actori hollywoodieni – nu numai lui, ci și altor candidați democrați – e de notorietate. Cel mai cunoscut exemplu, în acest sens, e Slackers Uprising (s-ar putea traduce aproximativ prin Revoluția chiulangiilor), filmul lui Michael Moore, care documentează un turneu din 2004 al unor celebrități gen Eddie Vedder (Pearl Jam), Roseanne Barr, Joan Baez, Tom Morello (Rage Against the Machine), R.E.M., Steve Earle și Viggo Mortensen în așa-numitele state indecise, în care Bush ar fi putut pierde în favoarea democratului Kerry. N-a fost cazul, deși Michael Moore a oferit documentarul pentru descărcare gratuită, pe Internet (poate fi văzut integral aici) și și-a asumat deschis susținerea democratului.

Cu alte cuvinte, preferința președintelui Obama pentru seriale înseamnă, oricât de ciudat ar părea, propagandă. Ciudățenia vine din faptul că propaganda, ca noțiune, sună mult mai vetust decât abordarea. E un truism că politicienii contemporani caută tineretul urban, apatic din punct de vedere politic. Dar cum o fac?

În România, mai curând la modul declarativ. Mai puțin chermesele electorale, în care trupele de dance fac turnee pentru un candidat sau altul prin orașe de provincie, nu se prea întâmplă nimic. Facebook-ul și alte rețele fie rămân neutilizate, fie sunt utilizate strident, de la postările agramate ale fostei doamne ministru Grapini, la poze fistichii ale unor somități din clasa Mazăre-Udrea. Politicienii au prea puțină legătură cu cultura populară, fiindcă nu prea avem lucrul acela, numit cultură populară. Încercările ex-USL-ulului de a se înconjura de monștri sacri din categoria Mircea Diaconu-Gheorghe Zamfir sunt la fel de anacronice ca monștrii sacri invocați, iar după uninominal, Parlamentul a ajuns cel mult un cimitir de folkiști și exponenți ai perimatului și inexistentului, altundeva, gen numit muzică ușoară. Adică orice altceva decât artiști sexy pentru zone demografice ca 18-29 de ani, targetul țintit de Moore cu Slacker Uprising. Tabăra prezidențială grupează, cel mult, susținători din intelighenție, și nu artiști cu sex appeal la tineri, orice-ar putea însemna asta.

Dacă în discursurile politice apare vreo referire la pop-cultură, ea nu poate fi decât matusalemică, precum acel “I-am ciuruit” al lui Traian Băsescu de la prezidențialele din 2009, parafrază a nu mai știu cărei superproducții a lui Sergiu Nicolaescu cu Semaca și Lăscărică.

Dar, în ultimă instanță, și această referință e coruptă din naștere. Așa, popular, cum a fost, Sergiu Nicolaescu avea în filmele lui scene de bătălie și replici proverbiale, dar și discursuri ideologice, care sunau neverosimil din gura unor Amza Pellea sau Ilarion Ciobanu. Tito, omologul iugoslav al lui Ceaușescu, a fost mult mai priceput: a inventat un gen anideologic, filmele cu partizani, care a făcut vâlvă inclusiv în țările occidentale. Croite după tipicul westernurilor-spaghetti, filmele iugoslave cu partizani au devenit celebre până în China, în virtutea schimburilor culturale între țările socialiste. Partizanii lui Tito nu țineau discursuri, ci se împușcau, într-un mod care scotea banii din buzunarul plătitorului de bilet mult mai eficient decât filmele lui Nicolaescu.

Dar, bineînțeles, pentru asta îți trebuie un trecut de partizan, cum a avut Tito. Nu mai trebuie să trăncănești despre marxism – sau democrație, NATO și orice altceva. Dacă ai fost cizmar, precum Ceaușescu, rămâi cu discursurile.

Articol scris pentru ediția de joi, 20 martie, a săptămânalului Dilema veche.

Post your thoughts