De ce se duc vedetele când se duc?

Dacă ne gândim la personalităţi/vedete, România e ca o alee toamna: plină de frunze veştede, de te întrebi de unde au apărut atâtea şi cum au ajuns pe caldarâm. Pe Contributors.ro, Tudor Călin Zarojanu se întreabă şi el Unde se duc vedetele când se duc? şi prezintă o listă destul de lungă şi în orice caz comprehensivă a unor astfel de personalităţi, printre care Petre Roman, Emil Constantinescu, dar şi vedete TV ca Florin Călinescu, Marius Tucă, Teo Trandafir. Zarojanu recapitulează traiectoria fiecăruia cu detalii concludente, dar ne lasă să reflectăm asupra motivelor pentru care nume categoria grea, precum cele de mai sus, sunt mai puţin vizibile azi. Tocmai despre aceste motive îmi propun să vorbesc în textul de faţă, drept pentru care am înlocuit “unde” cu “de ce” în întrebare.

O să încep prin a corecta două inexactităţi din textul lui Zarojanu, nu fiindcă inexactităţile l-ar anula, ci de dragul preciziei. În primul rând, actorii din trupa de pe vremuri a lui Florin Călinescu nu erau foşti maşinişti, cum zice Călin. Toni Ionescu, Zamzuu, Grig Chiroiu şi cei pe care-i mai vedeţi azi la Trăsniţi, pe Prima, veneau dintr-un soi de trupă de lăutari-entertaineri care evolua pe la Casa Armatei. Ulterior, în formula lui Călinescu au mai apărut trei componenţi ai unei foste brigăzi studenţeşti de pe vremea lui Ceauşescu, pe nume Tact. E, desigur, un detaliu, dar în cazul lui Marius Tucă, talk-show-ul nu s-a oprit în ediţia în care acesta l-a făcut beţiv (?) pe Antonie Iorgovan, care l-a ameninţat că nu va mai avea emisiune. E posibil ca aşa ceva să se fi întâmplat, dar ieşirea de pe post a lui Tucă s-a petrecut undeva în mandatul Năstase, pentru ca realizatorul să revină ulterior. Prin 2007, Tucă Show a reintrat pe post, dar nu la ora 22.00, ci la ora 23.00, în condiţiile în care Antena 1 avea un jurnal de ştiri destul de performant la 22.00, iar ratingul lui Tucă era mai mic. Nu ştiu cum s-a petrecut incidentul cu Iorgovan, dacă a avut loc, şi care au fost presiunile politice, dar, cu siguranţă, Tucă nu mai avea audienţe care să-l apere/justifice pe post în momentul în care a reintrat.

Marius Tucă, la sfârşitul anilor '90, când show-ul lui se numea "Milionarii de la miezul nopţii"

Marius Tucă, la sfârşitul anilor ’90, când show-ul lui se numea “Milionarii de la miezul nopţii”. Bretelele sunt însă la post. Foto: Antena Group

Asta ne duce către motivele despre care spuneam că vreau să vorbesc. Să începem cu politicienii, gen Emil Constantinescu şi Petre Roman. În privinţa lui Constantinescu, Zarojanu e destul de explicit. În esenţă, Constantinescu a fost un produs de sinteză, ironizat pe vremuri ca “băiatul de ţigări” al lui Corneliu Coposu, fără consistenţă de lider autentic.

Nu sunt însă de acord cu Călin în privinţa lui Petre Roman, pe care îl descrie ca pe un politician abil şi cu carismă. Logoreea acestuia m-a plictisit şi adormit încă din 1990 toamna, iar postura de victimă a mineriadei din septembrie 1991 nu îl recomandă nicidecum ca pe un maestru al combinaţiilor: victimele s-ar putea să fie stimabile şi iubite, dar nu ele fac istoria. Or Roman a mai fost victimizat odată, de Traian Băsescu, atunci când a fost îndepărtat de la conducerea Partidului Democrat. Simptomatic e însă un alt episod: ruperea FSN din 1992, consfinţită prin faimoasa scenă a ciolanului de la Polo Club (nu mai ştiu cum se numea pe vremea aceea, cel de pe Mircea Eliade). Petre Roman a rămas cu FSN-ul nominal, dar Ion Iliescu a transformat disidenţa, FDSN-ul, în continuatorul legitim al emanaţiei revoluţiei, pentru ca lui Roman să-i revină facţiunea marginală. Ruptura seamănă cu diferenţa dintre liderul informal şi cel formal/desemnat din psihologie socială.

Dacă a avut ceva special, Petre Roman a avut o imagine, în sensul propriu, vizual, foarte adecvată pentru vremurile de tranziţie. Acel “Nu vrem bani, nu vrem valută, vrem pe Roman, să ne f..ă” care circula la începutul anilor ’90 e, paradoxal, un enunţ de brand personal: Roman reuşea cumva să fie tânăr, sexy şi altfel decât vechii activişti fără să rupă cu totul cu ei şi fără atribute carnavaleşti (în context) ca barbişonul lui Emil Constantinescu, mopul Elenei Udrea sau deghizările multiple ale lui Radu Mazăre.

Cam atât despre politicieni. La vedete TV, există cel puţin două judecăţi care se pot face la grămadă.

1. Dispariţia lui Tucă şi a lui Călinescu a însemnat finalul unei epoci glorioase (comparativ cu azi) în televiziunea românească. Zarojanu are dreptate atunci când îşi aminteşte că Florin Călinescu a ieşit din prim-plan atunci când a acceptat statutul de director general la Tele 7abc (2003?); relansarea acestei televiziuni a fost un fiasco. Între perioada de glorie a lui Călinescu şi obsesia “Eurom Bank” de pe  7abc a mai fost ceva. Un lucru pe care însuşi Călinescu l-a recapitulat într-un interviu din 2010, din Adevărul, în care e atât de explicit cât putea fi. Iată fragmentele:

Spuneam într-un interviu acum şapte, opt ani, când eram în plină glorie, că voi lua o pauză pentru că nu ştiu cât pot să cobor ştacheta când mi se va cere ca să-mi iau leafa din televiziune. Imediat după 2001 a început coborârea ştachetei, or eu nu sunt făcut pentru hula-hop, nu pot să mă dau atât pe spate. (…) În 2000 eram absolut liber şi asta era şi înţelegerea mea: să fiu liber, liber, liber. Aşa am şi construit succesul. Erau şi multe persoane pe care le deranjam şi i se plângeau lui, dar ăsta ne era traseul. El (Adrian Sârbu – n.m.) se uita seara la rating, care atunci făcea cât totalitatea posturilor de azi, într-o seară. (…) În 2000 s-a schimbat puterea pentru patronatul trustului. Până atunci, făceam ceea ce credeam eu că e mai bine pentru spectatori. N-am fost curios măcar să văd ce-ar vrea de la mine, în noile condiţii. Interveneau şi schimbările financiare, de asemenea. Fiind un cal liber, produci performanţă, intrând pe un anume tobogan, scade şi audienţa. Nimeni de acasă nu vrea să vadă o slugă, un lingău, un oportunist. Nimeni nu respectă capetele plecate. Şi ca să nu fiu pus în această situaţie am zis că plec de nebun. Sârbu mi-a zis că dacă vreau să mă apuc… mi-a zis că mă lasă după 12 noaptea.

Călinescu a fost ceea ce a fost pentru că, pe lângă aptitudinile de entertainer, avea relevanţă şi curajul de a pune jos orice invitat cu câte o replică scurtă, aparent relaxată, dar letală. Dacă spusele de mai sus sună a abdicare, să ne gândim puţin la moderatorii de azi. Ei n-au nici măcar de la ce abdica.

Florin Călinescu în 1997, la Cartea Poştală Pro Nato

Florin Călinescu în 1997, la Cartea Poştală Pro Nato. Foto: PRO TV

Înapoi la Tucă, traiectoria înaltă a acestuia s-a bazat pe ceva asemănător. Tucă era – şi este – mult mai ziarist, serios, “important” decât Călinescu. Bretelele a la Larry King cu care s-a brănduit duc cu gândul la o idee de exponent al poporului, capabil să reducă la enunţuri simple, pe înţelesul tuturor şi cu încărcătură de real tot verbiajul politrucilor. Strategia lui Tucă faţă de invitat era mult mai agresivă; acum câţiva ani, într-un interviu pe care i l-am luat, moderatorul îmi povestea că evita să se vadă faţă-n faţă cu invitaţii înainte de începerea emisiei, ca să nu le devină favorabil.
Din nou, nu aş putea spune cu precizie de ce a ieşit Tucă de pe post, cu excepţia ratingurilor mici, care şi ele ar putea avea alte cauze decât formatul îmbătrânit. Cert e că odată cu Tucă şi Călinescu, televiziunea a renunţat la un anume grad de relevanţă socială şi politică, iar asta s-a petrecut în mandatul Năstase, atunci când majoritatea grupurilor media aveau datorii la stat de ordinul zecilor de milioane de euro. Datorii care au fost reeşalonate de guvern.

2. Durata de viaţă a unei vedete, în televiziunile româneşti, e de câteva zeci de ori mai mică decât cea a omologilor de pe pieţele britanice, americane sau latine. De vină sunt formatele încropite. Aici e vorba mai degrabă de ceea ce i s-a întâmplat lui Teo. După anul 2000, când PRO TV-ul a transformat-o în superstar, Teo a făcut ceea ce altădată numeam o emisiune-burlan, bazată pe un desfăşurător simplu, fără ceea ce azi se numeşte production values, de la scenariu, la platou şi materiale montate. Un prezentator care are de dus în spate aşa ceva se epuizează repede, în trei, patru, cinci ani. Televiziunile româneşti excelează în astfel de pseudo-formate şi în ziua de azi, din neştiinţă, lipsă de bani şi lene. Se vede ce se întâmplă cu formatele de import: performează – chiar dacă nu la nivelul investiţiei – de ani de zile şi chiar de pe un post pe altul, ca Vrei să fii miliardar/milionar sau Noră pentru mamă/Mireasă pentru fiul meu. Dan Negru este beneficiarul absolut al acestui fel de a face televiziune, fiindcă, în ciuda caracteristicilor de anti-vedetă despre care vorbeam, e singurul monstru sacru aflat încă în vârf, cu excepţia Andreei Esca, care are, ca să spun aşa, un alt job description. Negru a trecut de-a lungul anilor prin nenumărate formate puse la punct, pe care le-a executat cum trebuie; insuccesele lui înseamnă cinci puncte de rating, faţă de succesele altora, care înseamnă un punct şi jumătate.

Parţial, de “sindromul Teo” au suferit probabil şi Călinescu, şi Tucă, oricare au fost resursele pe care le-au avut la dispoziţie. Acum, televiziunea din România e într-o altă zodie, cel puţin la nivel de PRO TV-Antena 1-Kanal D, a se citi: Românii au talent, X Factor, Vocea României, Master Chef, Top Chef, Vrei să fii milionar. Dacă nu e vorba de concurenţii de la talent show-uri, oamenii care apar în aceste formate au premise de longevitate mai mare. Deşi, pe de altă parte, prezentatorul contează mai puţin în noile reţete – vezi Smiley, Bartoş, Dani sau Răzvan. E de văzut dacă astfel de oameni vor ajunge şi la un anumit gen de prestanţă sau relevanţă socială.

Post your thoughts