De ce să iei Eurovisionul în serios?

Ca în fiecare an, finala Eurovision pe România nu numai că a făcut un rating bunicel pentru TVR, dar a stârnit și o mulțime de discuții despre câștigător, cei care meritau să câștige în locul lui și așa mai departe. Pe de altă parte, în cercurile cultivate există un consens referitor la faptul că România, și nu numai ea, e reprezentată la Eurovision de paiațe. Și atunci, de ce se vorbește și se scrie atâta despre concurs?

Prin 2006, eram la Praga, unde luam notițe la un seminar despre jurnalismul legat de afacerile europene și aderarea la UE. Cel mai interesant trainer, din punctul meu de vedere, a fost un jurnalist britanic, pe nume Graham Bowley, pe vremea aceea la Financial Times [acum, la New York Times]. Deși ziarul la care lucra Bowley era – și este – una din publicațiile cele mai bine informate în dificilele chichițe ale politicii europene, jurnalistul pe care îl urmăream ne-a spus două lucruri frapante. Primul, că o poveste bună, legată de Uniunea Europeană, se găsește oriunde altundeva decât la Bruxelles. Instituțiile nu interesează pe nimeni. Și al doilea, înrudit cu primul, că temele mari, de interes pentru public, legate de aceeași Uniune sunt în număr de trei: UEFA Champions League, migrația forței de muncă și, v-ați dat seama, Eurovision.

Totuși, asta mai degrabă întărește decât explică interesul publicului pentru concurs. Dar cărui fapt i se datorează acesta? Appeal-ul european (și nu numai) al competiției pornește chiar de la premisa ei de bază. Eurovision e o idee pusă în aplicare în 1956 de un elvețian pe nume Marcel Bezençon, director al televiziunii publice din această țară, care și-a dorit un concurs transmis simultan în toate țările membre ale European Broadcasting Union (EBU). La vremea respectivă, era vorba de o performanță tehnică deosebită: vreo 11 ani mai târziu, Beatlesii transmiteau All You Need Is Love în 26 de țări, iar George Martin, producătorul celor patru, avea să descrie calvarul tehnic legat de transmisia directă, deși o parte din instrumente fuseseră preînregistrate.


Transmisia din 1967, colorizată pentru DVD-urile Anthology

E drept, la primul Eurovision au participat doar șapte țări (cu câte două cântece). În 2013, țările sunt în număr de 39, chiar dacă de pe listă lipsesc Slovacia, Portugalia, Turcia sau Bosnia-Herțegovina, din motive economice sau legate de mecanismul concursului.

Cele de mai sus arată că Eurovision e mai degrabă un eveniment TV decât unul pur muzical. Vedete de primă mărime n-au mai apărut la acest concurs de prin anii ’80, când acolo s-a impus Celine Dion, după Waterloo-ul din 1974 al formației Abba. În rest, în seara de gală ne putem distra cu tot felul de ciudățenii din clasa “pop ușurel”, cu excepții ca traforajul nordicilor de la Lordi, de acum câțiva ani. Pretenții speciale față de muzică nu au existat nici măcar la începuturi, iar acum, în alte țări, Eurovision e, mai ales, un motiv de amuzament.

Că e așa se poate vedea pe site-urile unor ziare celebre ca The Guardian, unde în seara premiilor repoterii specializați fac live blogging, eventual aprovizionați cu băutură din belșug și fără să-și ascundă rezervele (care fac să dispară rezerva, în sens figurat). Comentatorii de pe BBC râd și ei pe rupte de ceea ce se întâmplă pe scenă, de la ucrainence neveste de mafiot care se învârt printre hopliți aterizați cine știe de ce în coregrafie, la diverse alte exemplare de circ.

Un freak show asemănător va livra și România, în acest an, cu ajutorul pseudocontratenorului cu revere date cu sclipici și facies de desen animat horror zis Cezar, cel care nu poate scăpa de numele de familie, de Ouatu, deși a părut că încearcă să îl ascundă. De ce l-au votat publicul și juriul e greu de spus, dar să te apuci să le contești alegerea e o prostie. Cine ar fi putut fi în loc? Glosolalia leșinată a lui Turcescu? Prunele din gâtul lui Nuștiucum Prăjescu? Aerele Elenei Cârstea? Singurii participanți cu un oarecare grad de decență, Electric Fence, nu posedau lucrul acela numit originalitate.


Cezar a strâns peste 400 de mii de views pe YouTube

Chiar și în România, se face muzică mai bună. Însă, la Eurovision, lucrurile stau cam la fel de fiecare dată. Și nici în alte părți, numele de primă mână nu se înghesuie să participe, dacă nu e vorba de boicot național, ca în țările deja numite. În Marea Britanie, principala știre legată de Eurovisionul de anul acesta e melodia donată de Tony Iommi de la Black Sabbath nimeni altuia decât reprezentantului Armeniei. Contactat de BBC, Iommi a dat de altfel niște explicații care sună a scuză pentru întreaga poveste. De altfel, aceasta are resorturi caritabile, fiindcă chitaristul legendarei trupe a fost implicat în acțiuni de strângere de fonduri legate de un cutremur din Armenia.

Dincolo de toate aceste caraghioslâcuri, la Eurovision se și votează după interese. Așa-numitul fenomen de clustering, căruia i s-a dedicat cel puțin un studiu serios, se rezumă într-un mod previzibil: noi dăm votul Moldovei, moldovenii îl dau României. Și așa mai departe.

Cu alte cuvinte, cine caută relevanță în întreaga poveste e naiv rău de tot. Ca să iei în serios Eurovisionul trebuie să fii nițeluș afon și cam năuc, ca să nu spun altfel. Dar asta nu înseamnă că anul ăsta nu ne putem distra, pe 16 mai, când e finala. Așa face multă lume, în fața televizoarelor, în alte țări. Și dacă pe TVR vom avea un comentator la fel de inept ca totdeauna, ne putem muta pe BBC sau putem lua tableta-n brațe și urmări live bloggingul The Guardian.

Articol scris pentru ediția de joi, 14 martie, a săptămânalului Dilema veche.

  1. Marian Stavaroiu Reply

    Hai, domnu` Comănescu, acum sunteţi cam rău! 😛

    Recomand un site: veveve escradio com. Mai scapă şi câte o melodie bună pe acolo, din prezent şi din trecut. De divertisment.

  2. Marian Stavaroiu Reply

    Revin.
    1. La o ascultare mai atentă, piesa câştigătoare seamănă al naibii de bine cu “Let me try“ (Luminiţa Anghel, 2005). Părerea mea (de amator).
    2. TVR ar face mai bine să revină cu dragoste şi determinare la “Cerbul de Aur“, festival-concurs care ne-a adus mult mai mult bine decât această tentativă de concurs numit(ă) Eurovision.

  3. Despre Eurovision… pentru că oricum nu contează | Ivan Goncearuc Reply

    […] Nu contează pentru că aici se mănîncă ca şi cîini de prin boscheţi, între ei, pentru o participare la un concurs în care nu putem cîştiga sau nu ne vor da să cîştigăm niciodată. Or, Eurovisionul ăsta e bun doar dacă-l cîştigi că, în rest, e de tot rahatul ce mizerii merg acolo. Gay cu pantaloni roz, elefănţei suri cu galben, Verka Serdiuchika, românul ăsta din acest an care parcă are ceva mirostor şi cleios în pantaloni (şi nu numai) şi se teme să nu se atingă. În fine – Eurovisionul nu mai este demult un concurs al muzicii, ci o miuţă între vecini. Sau “nişte cărţi”, jucate ca la carte de Europa (că tot scria Comănescu despre brandurile UE – Eurovision şi UEFA Champions League). […]

Post your thoughts