De ce (nu) e fotbalul fotbal

Nu m-a interesat niciodată fotbalul. Pe stadion, la meci, am fost o singură dată, pe la sfârșitul anilor ’80, iar în liceu am jucat mai degrabă baschet. Mi s-a părut dintotdeauna un pseudo-sport, cu o încărcătură gregară și ipocrită, un fel de simulare a unei confruntări reale, complexe, echitabile. Până într-o zi, când mi-am dat seama că tocmai de asta, fiindcă e pseudo-sport, e fotbalul atractiv.

Dar să vă spun ce nu-mi place la fotbal. În primul rând, faptul că se poate discuta atât de mult – și mai ales laudativ – despre un gol dat cu mâna, așa cum a fost cel al lui Maradona, prin 1986 dacă nu mă-nșel, împotriva Angliei. Mi se pare și mi s-a părut o încălcare dezgustătoare a regulilor. Chiar dacă s-a văzut numai în reluare, ea îl descalifica/priva de onoare pe autor. Dar, în loc de asta, o mare parte a presei – nu cea britanică, desigur – a vorbit la vremea respectivă despre “mâna lui Dumnezeu”.

Chiar așa? Atunci când văd oameni rugându-se pentru sănătate în loc să se ducă la doctor, rugându-se doar, stau și mă gândesc dacă fac același lucru și când li se arde un bec. Sigur, rugăciunea e bună, mai bună chiar decât sănătatea, dar Dumnezeu nu e doctor, electrician, taximetrist și altele. Și cu atât mai puțin jucător de fotbal-cu-mâna. Asta nu puteam înțelege.

Cel mai cunoscut fotbalist de pe Pământ făcuse la vremea respectivă, într-un meci de vârf, un lucru rușinos, care, descoperit, ar fi determinat un cavaler medieval să se retragă definitiv din turniruri și, eventual, să se apuce de penitență. E drept, în Evul Mediu nu existau televiziune și mai ales reluări. Dar, ca tacâmul să fie complet, discuția care urmează unor astfel de mizerii – din punctul de vedere al regulamentului și adversității sportive, reale, oneste – merge adesea în direcția justificării, a legitimării gestului, cel puțin pentru partizanii echipei. La fotbal, nu poți pur și simplu să nu te uiți deloc și nici nu poți să nu vorbești deloc despre el, ca dovadă textul de față. Așa că am prins și eu cu coada ochiului, la TV, tot felul de cotonogeli, de crampoane pe tibie, de extremități smulse și altele – de regulă, atunci când arbitrul era cu spatele și nu putea pedepsi. Mâna lui Dumnezeu a lui Maradona nu e singura care intervine în felul ăsta.

Dar, în fine, dincolo de astfel de controverse, pe mine mă miră tocmai faptul că discuțiile, umorile, justificările, aura eroică se creează fix în jurul lor, al controverselor. În România, și sunt convins că nu numai, meciurile de fotbal nu durează 90 de minute, ci vreo trei zile. Cei 22 de fotbaliști de pe teren sunt doar niște marionete, un pretext, actul introductiv al balamucului de după, în care cel puțin 50% din populația țării, aia de sex masculin, trebuie să aibă o părere și mai ales s-o exprime fie în tribună, fie la TV, fie a doua zi, în editoriale de hârtie.

Acum, că am ajuns la acest punct, cei mai mulți dintre dumneavoastră, care înțelegeți la ce e bun fotbalul, priviți acest text și pe autorul lui cu scârbă. Mi-aduc aminte de ultima dată când am scris despre fotbal – mai precis, despre metaforele-clișeu, inepte, cu panzere, ieniceri și cocoși galici, care umplu gura comentatorilor de sport cu probleme de IQ. Vă dați seama ce-a urmat în subsolul articolului: principala acuzație, pe lângă cea de nesimțit, a fost de nepriceput, personaj care nu “știe” fotbal și se bagă în ciorba inițiaților. Trag nădejde însă că există o minoritate de cititori, infirmi, ca mine, care continuă să se întrebe unde-i poanta, de ce se agită atâta lume din cauza unor lucruri care pentru mine sunt clare: jucătorii care fac mizerii ar trebui scoși definitiv pe tușă, arbitrii cumpărați ar trebui excluși din breaslă, președinții de club și antrenorii demenți ar fi cazul să dispară din viața publică.

Răspunsul l-am găsit într-un text al lui Roland Barthes despre catch. Este chiar cel care deschide Mythologies, bine cunoscuta culegere de eseuri din anii ’50. Acolo, Barthes spune în linii mari că la catch – un fel de Mortal, Total sau Local Kombat -, trucarea înfruntării, caracterul ei teatral nu deranjează spectatorul, ci dimpotrivă, constituie esența acestui gen de pseudo-sport. “Ceea ce publicul vrea e imaginea pasiunii, nu pasiunea însăși. Adevărul nu e o problemă în mai mare măsură în catch decât în teatru”, scrie filozoful francez. Dar ce fel de adevăr? “Ceea ce catch-ul e mai ales destinat să imite e un concept eminamente moral: dreptatea. Ideea de răsplată este esențială în catch.”

Barthes vorbea de lupte fizice între doi adversari, cu însușiri fizice contrastante, ca în Commedia dell’ Arte. Cum se aplică asta la fotbalul zilelor noastre? Echipele sunt mai degrabă personaje colective. Dar înfruntarea propriu-zisă, a competențelor sportive, e doar preludiul sau pretextul meciurilor de după, de la televizor. Atunci când moderatorii și invitații lor încep să întoarcă fazele pe toate fețele, principala preocupare a tuturor pare identificarea unui Bine sau Rău transcendent. Despre un cartonaș galben controversat sau un penalti acordat prea repede (sau dimpotrivă) se discută cu o energie care pe mine, unul, mă lasă perplex.

Dar, sigur, dacă vezi totul ca pe o piesă de teatru, lucrurile se limpezesc, de la Barthes citire: “Publicului nu-i pasă absolut deloc dacă lupta e trucată sau nu și are dreptate; se încredințează primei virtuți a spectacolului, care e abolirea oricărui mobil și a oricăror consecințe: e interesat nu de ceea ce crede, ci de ceea ce vede.”

Chiar dacă, așa cum sugeram, coregrafia se mută din teren în tribune și din tribune în studiouri, în fotbal, cel puțin, Binele și Răul sunt ușor de identificat. Politica, business-ul, literatura, performanța științifică din România sunt zone acaparate de neconvingător, relativitate, incompetență. Publicul are nevoie de o reducție a realității, chiar dacă aceasta se numește ficțiune, de un domeniu în care dușmanul e clar identificat. Iar fotbalul nostru, așa, falit cum e din punctul de vedere al performanței propriu-zise, are în mod firesc mai multă audiență decât talk-show-urile politice. Personajele de pe teren sunt, poate, greu de deosebit. Dar ce campionat se poate lăuda cu un ortodox atât de fistichiu ca Becali, un antrenor atât de filozof precum e Cornel Dinu sau un briliant atât de fals ca Mutu?

Articol scris pentru ediţia de joi, 25 aprilie, a săptămânalului Dilema veche.

  1. Marius Badragan Reply

    Ave, Imperator, morituri te salutant! Doar ca Imperator e acum colectiv, si-a cam pierdut stilul si rafinamentul, se multumeste cu putin.

    Acum ceva ani lucram la Cernavoda. Biroul era unul de tip “open space” cu diagonala de vreo 50-60 de metri. Uram zilele de luni de dupa un week-end cu derbi din campionatul romanesc. Incepeau controversele, discutiile, comentariile, toate urlate peste insignifiantii pereti separtori, indiferent daca interlocutorul era la 1 sau 50 de metri. Oribil! Cu atit mai mult cu cit comenduirea decisese sa interzica ascultatul muzicii in casti in timpul programului de lucru. Daca aveai ceva de finalizat intr-o astfel de luni, erai pierdut. Si aveai cam in fiecare zi ceva urgent de terminat.

    Cu fotbalul in sine nu am o problema reala. Mai ales cind e jucat sobru si economic, fara talente de domnisoara, fara artificii inutile. Cam rar asa ceva, e drept, in ultima vreme, asa ca prefer rugby-ul. In schimb restul fenomenului imi este si mie nesuferit. In special comentatorii inepti, din timpul si de dupa terminarea meciului. Prin anii ’90, cind inca mai vizionam cu tatal meu meciurile importante la TV, dadeam sonorul la minim, puneam Dire Straits si stateam la taclale cu un ochi la meci.

  2. Iulian Comanescu Reply

    Da, sigur, jucătorii şi fanii oneşti n-au nicio vină 🙂 Pasionalii au şi ei motive să se pasioneze de diferite lucruri – vezi ce ziceam în coada articolului.

Post your thoughts