De ce ne trebuie TVR – fără “?”

De ce/la ce ne trebuie TVR? Întrebarea a revenit obsesiv în mai toate discuțiile (avizate) pe care le-am purtat în ultima vreme și, mai ales, la Aradocs, un colocviu despre televiziunea publică și producțiile independente organizat la începutul acestei săptămâni de Documentor, asociația lui Florin Iepan. Răspunsul la întrebare e destul de simplu, dar merită argumentat în mod serios.

Motivul pentru care argumentele sunt necesare e că TVR e departe de a fi simpatic pentru – sau iubit de – publicul românesc. Telespectatorul român e agasat de faptul că e obligat să dea 4 lei pe lună (sau 11 euro pe an) pentru un post care nu-i oferă niciun fel de satisfacții, ba chiar e politizat și în cădere de rating încă dinaintea ratingurilor și a peoplemetrelor. E drept, britanicul dă 175 de euro pe an pentru BBC, iar neamțul, 216 de euro – și telespectatorii din aceste țări sunt mândri să cheltuiască acești bani. Dar, e clar, nu e cazul nostru.

Pentru consumatorul autohton de televiziune, lucrurile arată atât de rău în materie de TVR, încât idei ca desființarea și reînființarea acesteia – sau apariția unei a doua televiziuni publice, ca în țările numite mai sus – au circulat inclusiv la modul serios. Privarea TVR de taxă a fost o temă populistă aruncată în piață de politicieni, iar renunțarea la abonamente ar fi ceva apropiat de închidere. Între timp, guvernul grec a desființat, pur și simplu, ERT, radioteleviziunea din această țară, din motivul unei risipe de 300 de milioane de euro pe an. Angajații ERT s-au mobilizat și au continuat să emită benevol, lucru pe care îl făceau și luni, când scriam aceste rânduri, deși guvernul trimisese poliția să oprească un emițător de pe Muntele Hymettus, cu trei săptămâni înainte. Valul de simpatie în favoarea ERT e oarecum o indicație despre felul cum ar arăta lucrurile într-o țară fără o televiziune publică.

Întrebările despre utilitatea unor instituții de tipul TVR nu se pun, prin urmare, numai la București. Există și la Bruxelles socoteli conform cărora pentru astfel de servicii se cheltuiesc în Europa peste 25  de miliarde de euro, iar acestor bani li s-ar putea găsi o întrebuințare mai bună pentru cetățeni.

Dar toate acestea sunt chiar un prim argument în favoarea unei televiziuni publice: dacă politicienii nu o vor, înseamnă că ea le face deservicii – chiar dacă e controlată și neperformantă, ca în România.

Misiunea ideală a unui serviciu public de televiziune e clară: să educe și să funcționeze în chip de câine de pază al democrației. WNET, o stație a rețelei publice PBS din SUA, a formulat recent această idee într-un mod sclipitor. Televiziunea newyorkeză a lansat o campanie de panotaj cu postere la reality show-uri fictive, cu nume ca “Războiul andrelelor” sau “Măritată cu un mim”. În dreapta lor, poanta era decriptată foarte simplu: “Faptul că ați crezut că e vorba de o emisiune reală spune destule despre starea actuală a televiziunii.”

27wnet-popup

Cu alte cuvinte, o televiziune publică, mai puțin supusă imperativelor comerciale, funcționează în primul rând ca un factor de echilibru al pieței media. În Germania sau Marea Britanie, ARD-ul, ZDF-ul sau BBC-ul au poziții dominante și se află chiar în poziția de trend setter al pieței TV. Există însă și modele precum cel american, unde serviciul public are o finanțare mai mică și o istorie mai scurtă și, în consecință, rivalizează cu rețele de cablu ca History Channel, a cărui versiune europeană au început să o aprecieze și românii, de câteva luni.

Chiar și în America, unde există standardele de excelență ale PBS, lucrurile nu arată tocmai ideal din punctul de vedere al ofertei TV. Despre creșterea Fox News, postul de televiziune al republicanilor, s-a vorbit destul de mult și negativ în ultimii ani. CNN sau MSNBC sunt acuzate, dimpotrivă, de simpatii democrate. Curios, piața TV din România seamănă cu cea din SUA, și nu cu cea din Germania sau Maria Britanie. Ceea ce ne duce cu gândul la o caracteristică mai îngrijorătoare a acesteia, așa-numitele televiziuni de știri. În România, TVR-ul nu e în pericol iminent de a fi desființat, dar, paradoxal, pe undeva, s-a cam desființat singur. A pierdut poziția dominantă pe care o avea, istoric, prin management prost și politizare. Asta a creat premisa apariției unor posturi ca Realitatea TV sau Antena 3. În 2013, cele trei forțe politice importante au, fiecare, câte o televiziune prietenă și vizibilă: B1, RTV și Antena 3. Posturile fără simpatii clare în momentul de față, ca Realitatea TV, au performanțe de rating mai proaste. Altfel spus, publicul se împarte și el la trei, tot după simpatii – sau mai degrabă antipatii îndelung hrănite de realizatori violenți și politicieni. Cumva, piața nu e capabilă să se regleze singură, și nu e vorba doar de tabloidizare, ci și de așa-numitul bias politic.

Rezolvă ceva, într-un astfel de context, o televiziune publică mediocră și costisitoare? Da, cât timp poți fi optimist în privința viitorului. Numit politic, ca toți predecesorii, Claudiu Săftoiu a reușit, cumva, să închidă două posturi fără audiență (Info și Cultural) și să concedieze peste 600 de angajați. Cu o viclenie necesară, fostul director SIE a obținut și o ordonanță de guvern pentru aceste măsuri economice, adică un sprijin politic fără care s-ar fi sufocat de mult. Sigur că toate acestea nu au cum să facă nici TVR-ul, nici pe Claudiu Săftoiu simpatici. Atunci când am povestit pe Facebook ce se întâmpla la Aradocs, nu numai Săftoiu, ci și Tudor Giurgiu, fost și el președinte-director general al TVR, au fost singurii care au provocat strâmbături și mesaje ofensatoare.

De ipotetica redresare a TVR se leagă și evenimentul care s-a petrecut la Arad. Documentor, organizatorul, a strâns la un loc producători ca Florin Iepan și Alexandru Solomon, fondatori, dar și Anca Puiu sau Ada Solomon. E vorba de oameni care au realizat proiecte pentru Discovery Channel sau filme de ficțiune premiate cu Ursul de Aur. Și care nu au acces, în momentul de față, la televiziunea națională. Săftoiu și Irina Radu au fost prezenți la colocviu, iar ideile schimbate pot duce, oricât de plat sună asta, la reînnodarea legăturilor dintre acest gen de realizatori și TVR. Deci la o calitate mai bună a programelor de pe televiziunea publică. Adică, în momentul de față, principala problemă a acesteia.

Pentru ca măsurile de criză să nu fie arbitrare sau insuficiente, TVR trebuie să poată arăta, cât mai repede, câteva succese de audiență. De la venirea echipei Săftoiu, posturile publice au funcționat pe o grilă de avarie (aproape numai reluări), după care, din primăvară, au început să intre pe post diferite emisiuni realizate de somități interne ale TVR, majoritatea cu cuvântul “România” în titlu. Poate și din motive de imagine proastă și marketing insuficient, aceste emisiuni nu au produs nici recorduri de rating, nici așa-numitul buzz sau succes de reputație.

În principiu, cea mai rapidă cale pentru ca televiziunea publică să se credibilizeze este lucrul cu realizatori independenți cu portofoliu, capabili să creeze excelență. La ritmul în care merg lucrurile, probabil că echipa Săftoiu nu va avea de arătat nimic faimos în toamnă. Cea mai mare problemă a actualei conduceri TVR a rămas calitatea conținutului și rămâne de văzut dacă ea va găsi o cale de a crea așa ceva în timp util. Fiindcă presa și politicienii nu vor fi în niciun caz clemenți. Iar a cere de la plătitorii de taxă un fel de cec în alb e totuși nedrept.

Decrețeii lui Florin Iepan. Realizatorul a postat filmul la liber pe YouTube, în chip de cadou pentru public.

Post your thoughts