Francofonă și “de la Râm” cum se pretinde, România are o densitate surprinzător de scăzută a așa-zișilor intelectuali publici. Cine e de vină, poporul, mașinăria media sau înșiși ei, intelectualii?
Previzibil, “vinovate” sunt toate trei departamentele. Poporul e, după 20 de ani de incertitudine și sărăcie, sălbăticit. Acele vreo 25 de procente din populație pe care comunismul le-a strămutat de la sat la oraș s-au amestecat în întregul corp social, astfel încât azi avem o urbanitate aproximativă și un rural rămas fără caracteristici definitorii. Ce repere culturale poate avea un asemenea amalgam?
Trecem mai departe, la mașinăriile de creat celebritate. Adevărații intelectuali publici, conștiințele hipertrofiate sunt subiecte incomode. Televiziunile de știri preferă să colporteze invitați previzibili, cu afilieri subterane, trimiși la TV de diferite partide sau grupări ca să spună anumite poezii. Show-urile de pe televiziunile comerciale s-au specializat în ultimii ani într-un fel de monștri categorie ușoară, fără vreo calificare precisă, sugerând doar vag competențe de cântărețe, actori, creatori de modă, dar specializați mai ales în scandal și o viață personală pe cât de dramatică, pe atât de vizibilă.
Are media circumstanțe atenuante? Da, în măsura în care și al treilea departament, intelectualii înșiși, e “necorespunzător”. Un anume grad de impostură există de altfel în majoritatea profesiilor serioase – sau artistice – din România. Nu prea avem scriitori de best seller-uri, dacă n-ar fi câte-un Mircea Cărtărescu. Muzicienii sunt fie maneliști imposibil de înghițit, fie niște clone de superstaruri dance-r’n’b din piața internațională. Oameni de știință ori cercetători care să fi descoperit ceva sonor, pentru uzul tuturor, nu s-au mai prea văzut de pe la Ana Aslan încoace. Singurii care fac figură separată sunt cineaștii și actorii din noul val, pe care, iată, sălbăticitul public a început să îi iubească așa cum li se cuvine. În tot acest peisaj, spre cine s-ar putea duce media? Să dai o rubrică unui intelectual român înseamnă adesea un dreptunghi de hârtie sacrificat din punctul de vedere al publicului. La televizor, el, intelectualul, apare într-o costumație ciudată, cu accesorii de secol al XIX-lea, și e prolix ca un milițian pus să povestească Bătălia de la Călugăreni.
Ca și noi, ceilalți, el, intelectualul, a lipsit la lecția cu expresivitatea, retorica, logica discursului. Liceele românești au predat decenii la rând, în locul acestora, Practică în producție și Organe de Mașini. La ce ne-ar folosi să ne facem auziți? Suntem prea ocupați cu vorbitul.
Articol scris pentru ediția de tipar de miercuri, 8 iunie a “României libere”
Cercetatorii sunt la datorie, in afara tarii. Si sunt invocati relativ frecvent. Astazi a fost randul grupului MIT care lucreaza la un proiect de baterie electrica rapid incarcabila. Recent a fost randul Catalinei Curceanu, si legat de carera ei stiintifica, insa si in legatura cu rasismul italian anti-romanesc. In iarna a fost vorba de romanca de la Rice, TX, premiata de Obama. Inainte de asta au mai fost mentiuni la unele articole stiintifice scrise de romani.
Nu ar fi prea greu, intrucat postdocii (un fel de capsunari cu PhD) romani sunt in general bine pregatiti, relativ ieftini, provenind dintr-o cultura apropiata de a Vestului si sunt practic peste tot. Unii chiar depasesc aceasta conditie. Profesorul meu de fizica din liceu, care in a zecea ne preda termodinamica pornind de la entropie si calcul integral, a plecat imediat dupa 1989 din Romania si a facut cercetarea pentru doctorat intr-un grup condus de un prof care ulterior a luat un Nobel.
Mai un laborator de cercetare Nokia, mai un laser de mare putere si vor fi mai multi chiar inauntrul tarii.
Nu mă îndoiesc că există cercetători valabili, la fel cum cu siguranță trebuie să fie și vreun român care poate scrie romane. Atenție însă la adjectivul “public” în ceea ce spun mai sus. Oamenii ăștia n-au trecut de un anumit nivel de notorietate.
Corect, presupun ca te referi la intrarea in constiinta publica. Caci in sensul restrans, nivelul “public” incepe foarte devreme. Orice articol publicat este, ai ghicit, public. Pana si o teza de master ori o disertatie doctorala, odata sustinute public, sunt de drept considerate publice. Regula in domeniu este tocmai “publish or perish”, cel putin pana obtii “tenure” (discutia e prea lunga si nu o dezvolt aici, Wikipedia face treaba buna in explicarea termenului), conteaza articolele indexate ISI. Ce spui tu aici pare a fi mai degraba legat de outreach. Pe de o parte dezirabil, in general universitatile nu se uita totusi la asta cand fac decizii de angajare, ei vor articole publicate si granturi (bani; modelul cercetatorului ca om de afaceri). Cu unele exceptii, hobby-uri gen scrierea unei carti de popularizare nu este bine privita de confrati si de administratie (“in loc sa faca cercetare, uita-te cu ce se ocupa!”).
Asadar putini care isi propun cu buna stiinta sa comunice cu publicul larg, asa cum o facea Carl Sagan acum douazeci-treizeci de ani. Toti ceilalti sunt extrem de ocupati cu ale lor. Caz in care traitul in Romania i-ar trage inapoi, vorba lui Mircea Badea.
Mă refer la faima unui Umberto Eco sau Bernard Henri Levy, genul ăla de raport dintre intelectual și societate. La noi, doar un Andrei Pleșu are genul ăsta de statură.
Ma bucur ca ai pomenit de B-H Levy, caci si eu il aveam in minte (pe langa mult-hulitul, de catre unii, Noam Chomsky). Din matricea “Intelectual, adjectiv” merita totusi sa-l amintim pe Alex Leo Serban, recent plecat dintre noi, care a pus umarul taman la categoria care, dupa cum bine observi, face figura separata.
Si totusi pana acum zece ani mai auzeam si de un Patapievici, Solomon Marcus, N. Manolescu, Lucian Boia plus inca cativa. Acum unii si-au gasit altceva de facut, iar altii, chiar daca ar mai avea ceva de zis, nu-i mai intreaba nimeni de sanatate. Ba mai mult, unii dintre ei s-au trezit categorisiti ca “intelectualii lui Basescu”. La asa tratament, nici nu te miri ca au schimbat abordarea, ori locatia.
Ce se mai aude cu “boierii mintii”?