De ce îmi place să citesc pe Kindle

Acest text va provoca o serie întreagă de reacții politicos-consternate din partea iubitorilor de cărți, cărți de hârtie, în sensul tradițional al ideii de carte. Totuși, veți vedea că înspăimântătorul Kindle e mai degrabă prietenul, și nu dușmanul cărții așa cum o știm.

Momentul în care mi-am dat seama cât de legat sunt de soția mea a fost cel în care ne-am amestecat bibliotecile, cu câțiva ani înainte de a ne căsători. Am cărat dintr-o garsonieră din Militari cele câteva sute de volume pe care le aveam, am dat o parte și pe restul le-am aranjat cu încăpățânare pe domenii, limbi, școli literare, într-o bibliotecă de stejar cât un perete, cu rafturi groase de două degete, prima din viața mea în care ele, rafturile, nu se îndoiau și n-o luau razna sub grămada de bucoavne pe care am adunat-o. A durat câteva zile, dar la sfârșit lucrurile arătau grozav: orice nou-venit și-ar fi dat seama, după cotoarele pe care scrie Paul Auster sau Vonnegut, că ăla e raftul cu literatură americană. McLuhan și Chomsky își frecau copertele la comunicare și așa mai departe. Anul trecut, ne-am mutat într-un apartament mai mare. Am lăsat biblioteca în vechiul loc, cu excepția câtorva albume de fotografie și dicționare. Restul e pe Kindle.

Nu cred că am fost vreodată ceea ce se numește un bibliofil adevărat. În vechiul loc se găsesc niște terfeloage în alfabet de tranziție, câteva ediții princeps – “Geniu pustiu”, “Trilogia culturii” -, o “Origine a speciilor” foarte veche, care mă face și azi să mă înfior de calitatea și durabilitatea hârtiei din secolul al XIX-lea, de legătura indestructibilă, dar care în același timp te lasă să faci din două pagini opuse o suprafață perfect plană, fără să tragi de margini, de oglinda (spațiul alb din jurul literelor) foarte lată și literele impecabile, imprimate puțin în relief, datorită tiparului pe plumb, dispărut la noi în anii ’90 ai secolului trecut, al XX-lea.

Cred că asta-i ediția

Cred că asta-i ediția

De fapt, cred că ceva asemănător îmi place și la Kindle, în primul rând. N-o să descriu aici specificațiile tehnice, fiindcă le găsiți peste tot, inclusiv în română, dar știți probabil că e-book readerul folosește o tehnologie numită e-Ink, tuș electronic, care oferă un contrast perfect, negru pe gri, nu maxim, fiindcă maximul e prea mult. Fonturile sunt foarte bine desenate și, în plus, poți să le mărești sau să le micșorezi cât îți trebuie. Kindle cântărește cât o carte, dar poate fi ținut într-o mână, spre deosebire de iPad, și răsfoit cu arătătorul.

De fapt, până aici Kindle seamănă foarte bine cu “De l’origine des espèces”-ul de pe la 1860 și nu știu cât (prima ediție franțuzească?) pe care îl am dincolo. Însă e foarte diferit de cărțile contemporane din România. Cărțile contemporane sunt paperback, broșate, dar asta n-ar fi o problemă. Problema e că sunt tipărite cu zgârcenie, cu litere prea mici și prea puțin spațiu alb pe margine. Ca să le citești ca lumea, trebuie să distrugi cotorul, care pârâie, se striază și, eventual, te lasă cu câteva pagini în mână. Multe din coperte sunt atât de urâte, că stai și te gândești ce naiba a fost în capul editorului, mai ales atunci când a avut la dispoziție originalul, pe care, în loc să-l preia, l-a aruncat pentru a reduce cartea la discutabila formă canonică a colecției cutare.

Deși e mult mai mult decât carte, în sensul funcționalității, al cizelării, Kindle-ul, împreună cu ceea ce e în el, e mai carte decât cartea oarecare pe care o poți cumpăra de la Cărturești sau de la Bastilia Librarium. Nu cred în mia de volume din apartamentul celălalt ca fiind o formă definitivă, imuabilă, a cărții, mai ales că în acea mie de volume se află o serie întreagă de variații tehnologice insesizabile, dar profunde, de la tipar plan la cărți făcute pe calculator. Am mai scris despre faptul că suportul pe care se scrie și lucrul cu care se scrie s-au schimbat de nenumărate ori, de la papirus la pergament și apoi la hârtie, trecând prin pana de pasăre, tiparul cu litere mobile al lui Gutenberg, linotipul, calculatorul. De fapt, la Kindle, se schimbă mai curând lucrul pe care scrii decât cel cu care scrii, fiindcă tușul electronic e ceva destul de apropiat de tiparul electronic folosit pentru cărțile de azi.

Dilemele lui Comanescu by Iulian Comanescu

Din nou, până aici, am vorbit de Kindle ca despre o carte. Există însă un adaos de șmecherii tehnologice care mie, unuia, îmi produc delicii: dicționarul pe care îl poți accesa apăsând pe cuvânt (m-am trezit încercând asta la cărți de hârtie de la un punct încolo, bineînțeles, fără rezultat), sublinierile și notele pe le poți face (pentru a le găsi ulterior foarte frumos aranjate într-un fișier) și pe care, în fine, le poți trimite pe Facebook sau Twitter, atunci când ceva ți-a plăcut foarte mult.

Prin 2011, Amazon, fabricantul Kindle, a introdus o altă funcționalitate grozavă. X-Ray-ul îți oferă o vizualizare a noțiunilor și numelor dintr-o carte care duce vechea idee de indice foarte departe. Poți să te plimbi prin graficul X-Ray, să intri în paginile în care apar numele respective și așa mai departe.

Suntem deci în viitorul cărții, cu Kindle? Și da, și nu. Dispozitivul e un fel de carte dusă la consecințe ultime (sau ceea ce pare azi așa), dar nu e cazul să-l confundăm cu calculatorul, mobilul sau tableta. Dacă ați ținut în mână un e-book reader ați remarcat, cu siguranță, că ecranul e reflectant, și nu radiant, adică poți citi din el ca de pe hârtia imprimată, numai dacă ai lumină de undeva. Mult mai odihnitor pentru ochi decât iPad-ul și altele asemănătoare, spune toată lumea, chiar dacă studiile care s-au făcut nu cad de acord asupra acestui lucru. În general, comparativ cu coloratele și luminoasele tablete și smartphone-uri, Kindle e o mașinărie conservatoare, în primul rând fiindcă nu are caracteristica numită multitasking. Nu poți face pe el două lucruri, în același timp, nu poți deschide două cărți, una peste alta. Iar asta te scufundă în traseul liniar al cărții, în care trebuie să te miști înainte, fără distracție. Jeff Bezos, fondatorul Amazon și inventatorul Kindle, pare să fi luat cunoștință de afirmația lui Umberto Eco, care spunea că vor dispărea numai cărțile care se consultă, nu și cele care se citesc. A fost clar că Eco are dreptate, atunci când Wikipedia a îngropat Encyclopedia Britannica. Kindle-ul e viitorul narațiunii, al comportamentului liniar, fiindcă, oricât de neliniară ar fi pe-alocuri proza în sensul teoriei literare, ea are o curgere de la prima la ultima pagină.

Prin 2010, când lansa iPad-ul, Steve Jobs emitea o afirmație condescendentă și foarte discutată despre Kindle: “Amazon a făcut o treabă grozavă. Noi vom merge puțin mai departe, ne vom ridica pe umerii lor.” Spre deosebire de Kindle, iPad-ul e un dispozitiv mai apropiat de un ecran de calculator sau de televizor. Nu e specializat pentru cărți, deși cărțile se pot citi binișor pe el. După trei ani și mai bine, afirmația lui Jobs nu are, totuși, încă, acoperire. De ce?

Caracteristicile în același timp ezoterice și conservatoare de pe Kindle nu se regăsesc pe iPad. În schimb iPad-ul te lasă să faci altceva: cărți cu un nou grad de interactivitate, imagini mișcătoare, culori, lucruri care în momentul de față par copilăroase dar ar putea constitui mijloacele unui nou tip de narațiune și ingredientele a ceea ce a fost numit book app, carte-aplicație sau aplicație-carte. Pe iPad poți găsi în momentul de față exemple spectaculoase de astfel de cărți mutante, dar nu și succese răsunătoare. Stau însă și mă gândesc că filmului i-au trebuit 15 sau 20 de ani ca să ajungă la o estetică proprie, cu alte cuvinte ca să ajungă de la ideea de spectacol de teatru filmat la cadru general, la Charlot și “Crucișătorul Potemkin”. Probabil că așa se vor petrece lucrurile și cu acest gen de obiect media.

Nu știu exact ce se va întâmpla cu Kindle-ul în tot acest timp. E posibil ca exemplarul fizic pe care îl am azi să doarmă, prăfuit, între două cărți din biblioteca din vechea casă. Totuși, cred, la fel cu Eco și Carrière, că n-o să scăpăm de cărți, că vom continua să citim de la cap la coadă, litere de cerneală, biți de calculator sau rânduri scrijelite în piatră, cam tot atât cât ne vom defini ca oameni.

Articol scris pentru ediția de joi, 19 septembrie, a săptămânalului Dilema veche.

  1. Conspect de Jeff Bezos | Comanescu.ro Reply

    […] dispozitiv cu ecran alb-negru (sau gri-negru), numit Kindle, pentru lectura cărților electronice. Am vorbit deja despre el și despre modul cum tinde să se substituie cărților de hârtie, mai ales pentru ecosistemul pe […]

Post your thoughts