De ce e important să mergem la protest

Ok, am numărat 70.000 de participanți la protest, căciula s-a uscat pe calorifer și toată chestia de sâmbătă parcă are un gust amar: Dragnea și gașca nu s-au împiedicat nici de 5-600 de mii de oameni, anul trecut – o să asculte ce spun 70 de mii?

Nu, n-o să asculte, dar nu contează. E important să protestăm, și nu numai azi sau mâine, ci să ne pregătim să facem asta – și altele – pe termen lung. 

Mi-am dat seama de treaba asta bălăcindu-mă prin zloată cu un prieten american, care era puțin contrariat de faptul că the protest nu are niște obiective precise. Corectă și pragmatică obiecție, exact așa cum te-ai aștepta de la un american, dar i-am explicat: noi numim chestia asta nu numai protest, ci și demonstration. De fapt, se mai spune așa și în engleză. Marșul sau protestul de sâmbătă a fost o demonstrație, nu matematică dar suficientă, că o parte semnificativă din societatea românească nu e de acord cu cursul imprimat de PSD (și nu numai) politicii.

Pare la mintea cocoșului sau prea puțin. Dar, întrebându-mă cum naiba am reușit să băgăm în marșarier la capitolul liberalism, evoluție democratică și naiba mai știe ce cam pentru prima oară de la mandatul Iliescu II (și chiar mai rău decât atunci), mi-a trecut prin cap faptul că, de fapt, explicația nu e neapărat contextul global, compus din Trump, Brexit și corifei iliberali prin diferite țări estice. De fapt, suntem victimele propriei modernizări accelerate. Problema României e că a devenit o democrație independentă din nimic în numai 30 de ani. Timeline-ul României e incredibil:

  • 1848 – Revoluția. Niște băieți deștepți (la propriu) și altruiști (pe bune) află de la Paris că feregeaua și giubeaua nu mai sunt pe trend de sute de ani. Se-ntorc, pun de-o zaveră – e drept, pe-alocuri ridicolă -, dar sădesc germenii occidentalizării.
  • 1859 – Unirea. Cascadoria cu alegerea lui Cuza și în Moldova, și în România, ne transformă într-o țară de facto, pentru ca la scurt timp Imperiul Otoman și Austria să recunoască noua entitate politică.
  • 1866 – Monarhia. Cu 20 de ani mai bătrâni, pașoptiștii (Rosetti, Ghica, Catargiu) îl izgonesc pe Cuza și îl aduc (Brătianu) pe principele care avea să transforme România în regat.
  • 1878 – Independența. Războiul ruso-turc, în care suntem doar o notă de subsol în cărțile de istorie ale altora, vine cu beneficii incredibile.

Pe bune, asta nu e istorie, e time lapse. Nu mai vorbesc de ce s-a întâmplat până prin 1919.

Nu am spus-o eu primul și se discută foarte mult, acum, printre sociologi: România funcționează în două viteze, e împărțită între două grupuri cu mentalități fundamental diferite. Dacă mi-amintesc bine, sintagma Cele două Românii îi aparține nu lui Adrian Năstase, care a scris o carte cu titlul ăsta, ci lui Nicolae Titulescu. Dintr-un motiv sau altul – care nu e neapărat cel statistic/demografic, România aia a noastră nu a câștigat irevocabil, și nici tot timpul, în fața României ăleilalte. De fapt România lentă s-a răzbunat pe România rapidă de cel puțin două ori: în ’47, la venirea comunismului, și în ’90, când Revoluția s-a transformat în fesenism. Cumva, noi, elitele, intelectualii, progresiștii, reușim tot timpul să ajungem la canal, peste graniță, pe margine sau în zloată, ca acum două zile.

Probabil că e și vina noastră, dar pe 20 ianuarie 2018, situația nu e radical diferită de 12 decembrie 2004, când majoritatea prietenilor mei (nu neapărat eu) dansau în piețe, sărbătorind victoria unui Traian Băsescu care avea să ajungă și el la cheremul unei mafii, după ce părea că totul e la cheremul lui în țara asta. Există o amenințare punctuală la adresa legilor justiției, un Liviu Dragnea dezlănțuit și multe altele. România se cretinizează în primul rând prin sistemul de educație și în al doilea rând, prin prăbușirea scărilor de valori, atâta cât existau. Dar problema noastră nu e asta. În definitiv, n-o ducem chiar atât de rău: nu suntem nici înghețați sau morți prin tranșee, într-un război în care nu putem decât să facem balet între marile puteri, nici la Canal și nici în ședință de partid. Cam astea-s, pe-aici, minimele unei perioade istorice nu cu mult mai lungă decât o viață. Dacă e ceva de făcut, acel ceva nu duce la o victorie decisivă într-un orizont de timp rezonabil. Presupunând că protestele vor avea câștig de cauză în proporție de sută la sută, ne vom trezi pe cap cu Serviciile, o nouă generație de politicieni inepți sau încă un lider fals salvator.

Sună pesimist, dar vă spun toate astea de la căldurică, trăgând dintr-un IQOS și ascultând Apple Music. Am trăit destul ca să știu cum e să poți să spui toate astea în frig, doar ție (de frica Securității), tânjind după cine știe ce vinil de contrabandă. Atâta cât putem face ceva pentru țara asta – și pentru noi înșine – trebuie să ne-apucăm să facem cu răbdare, constanță și detașare. Protestele aduc foarte rar satistfacții totale. Dar lipsa lor e lipsa oricărei speranțe.

Tot despre proteste

Share this...
Email this to someoneShare on LinkedInShare on RedditTweet about this on TwitterShare on Facebook

2 thoughts on “De ce e important să mergem la protest”

  1. buna ziua,
    de acord cu dvs ;
    la randul meu, cu pesimism, observ ca de ani de zile, “Romania are potential” si ” trebuie sa avem sperante” ; cam acestea ar fi cele 2 sloganuri pe care se cladeste – din pacate, nu o tara din ce in ce mai dezvoltata (pt mine nu exista cuvantul “prosperitate”, cand jumate din populatie nu are apa curenta si wc in casa) – ci un esafodaj politic din ce în ce mai incompetent, mai habotnic de putere, mai penal; se vede ca au avut profesori buni in nastase, mitrea (auzi una buna: mitrea l-a invatat pe dragnea cum se face o campanie electorala, iti dai seama ce scoala avea șoferul penal ??!!!!) , videanu, băse, rușanu, etc etc… si lista poate continua cu 95% din parlamentari, primari, directori-politruci, si alți pripășiți ; li se citeste prostia pe față muierilor promovate de acest campion al nesimțirii care – nu am indoieli – va trebui suportat mult de aici inainte…; imi pare rau ca educatia noastra civica (accentuând aici modul de a protesta) se afla de-abia la primele litere ale alfabetului , dar cel mai rau imi pare ca se lucreaza -cred, premeditat – la tâmpirea copiilor , prin multiplele schimbări din domeniul invățamântului ; cel putin la invatamant, sanatate, aparare, interne, externe , economie -domenii foarte importante pentruu viitor – ar trebui numiti tehnicieni, nu fosile/slugi/penali care nu stiu nici ei ce cauta pe acolo…
    ma intreb cat vom mai indura aceasta era a incompetentilor si penalilor la conducere ? ar trebui proteste cu pietre , nu cu steaguri…asta e singura sansa in acest bazar fanariot, ce vrea sa mai fie si centenar…..

  2. Dragă domnule Silviu,

    Salut apariția primului comentator articulat pe acest blog de multă vreme, nu din vina comentatorilor articulați, ci a blogului, care n-a produs și pe deasupra a descurajat comentariile timp de mai mulți ani.

    De acord în tot ce ziceți, mai ales faza cu copiii m-a atins, că am și eu. Un singur amendament: eu nu vreau să dau cu pietre. Cred că treaba cu steagurile merge, chiar dacă în limitele descrise, și violența n-aduce nimic bun.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *