Cuvinte care se micșorează

Un lucru cunoscut și studiat de lingviști e acela că, în orice limbă, sensurile unor cuvinte se degradează față de ceea ce au însemnat în limba de origine sau la formare. Câteva exemple din limba română spun câte ceva despre ceea ce suntem și istoria care ne-a adus aici.

Acum câțiva ani, pe când filmam în Republica Moldova un material pentru ARD, televiziunea germană, am dat peste o anecdotă care ne servește. Dirk Schraeder, jurnalistul cu care am lucrat, avusese o filmare la ceva asemănător cu un colhoz – sau CAP -, în care fusese stânjenit de zgomotul făcut, afară, de un utilaj agricol. Fiindcă avea probleme cu sunetul, Dirk a ieșit la un moment dat din incintă; a descoperit, pe ogor, un tractor care ara în legea lui, pe scaun cu un rus aflat într-o stare de stupoare alcoolică. Rusul dormea cu capul pe volan cât timp tractorul parcurgea o lungime de ogor, se trezea să întoarcă mașinăria, după care adormea din nou. Dirk a luat-o la trap către tractoristul plin cu vodcă, după care a încercat să-i explice, mai mult țipând și prin semne, că trebuie să oprească drăcia pentru ca să poată lua interviul. Cetățeanul tractorist a ridicat oarecum capul de pe volan și s-a răstit la el: “Ia rabotaiu! Ia rabotaiu!”

Nu trebuie să știi rusește ca să înțelegi că tractoristul deranjat răspunsese ceva de genul: “Lasă-mă-n pace! Nu vezi că muncesc?” Hilarul vine însă din faptul că pentru neamț, ca și pentru noi, ceea ce făcea tractoristul putea fi cu greu numit muncă.

Limba română e însă de altă părere, ca să spun așa. A roboti are la noi sensul de lucrare intensivă, treabă continuă pe lângă casă. Dicționarul Explicativ arată că se leagă oarecum de agricultură, ocupație a slavilor, prin intermediarul robotă sau robot, care era un fel de clacă prestată de țăranii săraci în folosul boierului.

E adevărat, în română mai există un robot, cel de bucătărie, care vine tot din slavă, dar prin intermediul francezei. În franceză a ajuns de la un ceh despre care ați auzit, Karel Čapek, care l-a folosit pentru prima oară cu sensul actual într-o piesă de teatru pe nume R.U.R., scrisă în 1920. S-ar zice deci că șerbii de pe vremuri făceau treburi de roboți casnici sau agricoli și că ne-au lăsat în română un sens intensificat al muncii, care, apropo, e și ea de origine slavă, de la monciti, la fel ca treaba (trĕba).

De regulă, însă, cuvintele se micșorează cumva. Una din povești începe în galantarele goale din alimentările lui Ceaușescu, unde se lăfăiau acele perechi de pui malnutriți la pungă, pe nume Frații Petreuș. Unii dintre noi își mai amintesc că înainte de a deveni hrană costelivă, Frații au fost o pereche de rapsozi maramureșeni, dintre care unul cânta la o chitară ținută în brațe, vertical, cu un acordaj atipic, major. Acest gen de instrument se numește, în Ardeal, zongoră, și are corespondentul maghiar zongora. În patria lui Liszt, cuvântul desemnează însă chiar pianul lui Liszt, iar asta spune multe despre ceea ce am putea numi resursele logistice ale rapsozilor ardeleni, oricum ar fi arătat instrumentul cu trei picioare și clape înainte de 1700, data la care se spune că l-a adus la o formă apropiată de cea din prezent un italian pe nume Bartolomeo Cristofori.

Pe lângă pianul ajuns pe-aici zdrăngănea rudimentară, maghiara ne-a mai făcut cadou și cuvântul beteag, al cărui corespondent, beteg, înseamnă în ungurește bolnav. Sensul originar se păstrează, tot în Transilvania, dar în româna standard definiția se referă la infirmitate, nefuncționarea unuia din membre, probabil singurul fel de boală remarcat și admis în societatea rurală de la noi.

Importuri de acest fel vin din toate limbile. Folosit azi incorect-glumeț ca un fel de formă arhaică a lui politică, politichie e de fapt un cuvânt diferit, care vine din neogreacă (politikí) și înseamnă, abilitate, iscusință, însușirea celui capabil de a face manevre, fără legătură neapărată cu ocârmuirea. Bulgarii ne-au dat și ei maghernița, dar la origine, magernica însemna nu o construcție dărăpănată și sărăcăcioasă, ci ceea ce numim trapeză sau refectoriu, adică bucătărie/sală de mese mănăstirească. Lucru de care, apropo, puteți să vă convingeți la Sofia, unde există un restaurant cu acest nume, care se laudă cu meniul compus din bucătăria nu știu câtor mănăstiri bulgărești.

Ar mai veni la rând și așa-numitele dublete semantice, cuvinte latine care au dat doi descendenți, prin două filiere de import. Pavimentum a dus, ca neologism importat din franceză, la pavaj, dar pe filiera veche, directă, s-a transformat în pământ. Monumentum duce la monument, neologismul provenit tot din franceză, dar inițial a dus la mult mai umilul mormânt. Există și cuvinte formate în română, ca golan, care și-au pierdut sensul original, de “sărac, fără haine”, pentru a căpăta conotații peiorative.

Toată înșiruirea de mai sus e, desigur, anecdotică. Nu am niciun fel de pretenții științifice în privința ei, dar un studiu serios despre cariera cuvintelor în română ar putea da indicații foarte interesante, chiar dacă nu prea măgulitoare, despre o istorie pe care ne-am obișnuit să o vedem altfel, prin personalități eroice de manual școlar.

Articol scris pentru ediția de joi, 5 septembrie, a săptămânalului Dilema veche.

Post your thoughts