Cum se creează o legendă

Arestarea de săptămâna trecută a “măcelarului din Bosnia”, Ratko Mladici, riscă să potenţeze curentul de opinie ultranaţionalist în Serbia. Desigur că masacrul de la Srebenica şi alte crime de război sunt certitudini istorice şi nu pot rămâne nepedepsite. Dar cele câteva mii de manifestanţi adunaţi la Belgrad pe 29 septembrie au motivele lor pentru protest.

Serbia a ajuns foarte departe în procesul de aderare la Uniunea Europeană, dar UE nu vine, pentru sârbi, ca pentru români, în chip de vaccin gratuit cu prosperitate şi stabilitate. Spre deosebire de noi, politicenii şi opinia publică de peste Dunăre au fost foarte preocupaţi de apropierea de NATO în chip de condiţie necesară şi prealabilă a aderării la Uniune. Or NATO e tocmai duşmanul de moarte al Serbiei din cel de-al doilea dezastru prin care a trecut ţara în anii ’90, la sfârşitul lor. Cu alte cuvinte, din cauza aceluiaşi NATO, Uniunea Europeană este pentru sârbi o opţiune validă, dar una care implică un sacrificiu politic şi istoric, cu aspect de logodnă grăbită cu fostul duşman.
Până la arestarea lui Mladici, singurul punct nevralgic referitor la aderarea Serbiei la UE era colaborarea statului sârb cu Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie, cel care îl va judeca pe generalul sârb pentru genocid şi crime de război. Cu Mladici în spatele gratiilor, calea Serbiei către UE este, în consecinţă, aproape netedă.

Însă totul are aspectul unui troc pe faţă, cu atât mai mult cu cât pe capul lui Mladici guvernul sârb pusese un premiu de 10 milioane de euro, iar cel american, unul de cinci milioane de dolari. Pentru un fanatic, povestea ar putea căpăta o aură de western romantic, deşi prea puţin din ce s-a întâmplat în timpul războiului în fosta Iugoslavie a fost aşa. Sârbii moderaţi, în schimb, consideră, mai degrabă, că după înfrângere, ţara lor a plătit cu asupra de măsură prin curţi internaţionale, controlate de foştii duşmani, în timp ce alte personaje politice proeminente, dar controversate din restul fostelor republici iugoslave au murit în patul lor, eventual încărcate de onoruri.

Desigur că acestea nu sunt motive pentru lăsarea în libertate a lui Mladici. Însă fostul general, pe jumătate paralizat şi în vârstă de 68-69 de ani, riscă să obţină mult mai multă simpatie din partea publicului decât Miloşevici; chiar şi pe seama acestuia s-au elaborat teorii ale conspiraţiei.

În privinţa lui Mladici, n-ar fi exclus să apară ideea că acesta s-a sacrificat pentru a atrage atenţia sârbilor asupra servituţilor pe care le presupune Uniunea Europeană. Desigur că asta nu va împiedica aderarea, dar va potenţa un curent anti-european deja real şi fundamnentat ideologic de războaiele din anii ’90.

E drept, istoria o scriu învingătorii. Dar dacă aceştia nu se pricep, uneori ea capătă un aspect opus de cel pe care aceiaşi învingători l-au dorit.

Articol scris pentru ediţia de miercuri, 1 iunie 2011 a “României libere”

Post your thoughts