Cum să devii un Nimeni: cum e să faci o carte

Acum vreo câteva luni spuneam că următorul meu proiect new media e o carte de hârtie, pur şi simplu dar nu neapărat pură şi simplă, numită “Cum să devii un Nimeni”; am acum cea mai mare parte a cărţii, o dată estimată a lansării (destul de repede) şi un subtitlu necesar: “lumea media şi mecanismele notorietăţii”. Cartea a fost cerută de Humanitas şi pot să mă laud că într-o asemenea operaţiune commissioned răspund unei nevoi sociale. E motivul principal pentru care m-am apucat să o scriu. Celălalt e că e destul de interesant să devii faiseur de livres, adică pentru mine chestia asta, a scrie cărţi, e mai nouă decât blog, wiki, Twitter şi alte lucruri foarte noi, fiindcă n-am făcut-o. Câteva motive pentru care să scrii o carte este “altfel”, cu o vagă încărcătură utilă în ipoteza neverosimilă că vreunul dintre voi, dragii mei cititori, v-apucaţi săptămânile astea de acelaşi lucru:

Cantitatea de text e considerabilă – am făcut o socoteală şi a reieşit că ar trebui să lucrez cam 40 de zile full time ca să scriu cam 200 de pagini

Partea bună e că scrii fără constrângeri de lungime, spre deosebire de ziar, ceea ce se lasă mai curând cu dureri de degete şi un fel de tihnă intelectuală, că lucrurile sunt aşa cum le-ai făcut din prima. Nu ştiu alţii cum sunt, dar când lucrez la un articol cu lungime fixă îmi ia mai mult să-l tai decât să-l scriu. La o carte, aşterni lucrurile în calculator molcom, în ritmul lor şi cred că experienţa la scris pe care o am mă scuteşte de burţi şi prolixitate

Dacă ai un editor deştept, cum am eu, vei primi nişte zâmbete la părţile gustoase de text, spre deosebire de blazarea din presă. E o recompensă importantă, am senzaţia că din media a dispărut plăcerea de a face lucruri/de a admira lucrurile bine făcute de alţii

Mi-a fost teamă să nu mă repet, deoarece “Cum să devii un nimeni” se bazează pe o sumă întreagă de obsesii pe care le-am plantat prin diverse ziare. De la un punct încolo, mi-am dat seama că lucrurile se aşază la locul lor, în căsuţe, în ceva mai mare şi mai legat. Am recirculat diverse lucruri scrise prin articole şi toată povestea aduce cu o viziune coerentă

Să scrii e mai uşor şi merge mai repede decât să traduci, cel puţin decât mi-a fost mie să traduc acum mai bine de 10 ani vreo două cărţi (fără pretenţii culturale, a fost o experienţă utilă şi interesantă). Poate fi de vină totuşi faptul că pe vremea aceea aveam un lexic mai redus în engleză şi mă tot poticneam în dicţionare de hârtie

Am uşoare regrete fiindcă nu poţi caseta totul, nu beneficiezi de priotehnia grafică de care ai parte de la o revistă cu un template frumos. Aici lucrurile seamănă oarecum cu un blog, liniare, presărate ici-colo de ilustraţie

O structură gândită dinainte, aşa cum mi-a cerut Humanitas, e foarte utilă. Probabil că mă voi ţine de ce-am gândit la început doar în proporţie de vreo 60%, literal, însă planul de carte e în sine ceva stârnitor

Am dificultăţi cu consistenţa tonului, din motive de cameleonism stilistic. E o problemă mai veche a mea, pot să scriu în multe feluri şi o fac în funcţie de locul unde dau textul/unde postez, dar nu ştiu exact ce înseamnă să scriu “ca mine”. Am în schimb senzaţia tot mai clară că genul ăsta de cursă lungă te ajută să-ţi găseşti o voce, lucrurile se omogenizează de la sine pe măsură ce înaintezi, e ca şi cum ai da cu sapa într-o brazdă sau ai scoate zăpada din curte cu lopata şi după câţiva kilometri ţi-ai creat un fel de balans optim

O carte e până la urmă o carte, trebuie să o predai la deadline, să te dezbari cumva de ea, dacă nu cumva eşti Eminescu şi ai reticenţele lui la publicarea în volum. Sau Descartes, că veni vorba mai sus. Imediat ce termin un capitol sau un subcapitol îmi dau seama că aş mai fi putut pune acolo şi asta, şi aia, că aş fi putut scrie mai bine şi mai riguros, dar odată şi-odată trebuie să termini, cât timp nu e vorba de un volum cu care vrei să schimbi lumea. Departe de mine gândul ăsta, tema mea e tocmai imanenţa în care ne zbatem, ca dovadă şi titlul. Un “nimeni” este opusul lui “cineva” la scară istorică, şi totuşi e o persoană care a fost numită cu insulta asta tocmai fiindcă e un mic “cineva” al momentului. Probabil că peste 100 de ani nu va conta prea tare cine este/a fost Andreea Esca, dar, săpând la biografia ei pentru o analiză de brand (Esca e probabil cel mai bun brand personal din România), mi-am dat seama cât de puţine “se ştiu” sau au fost consemnate despre oamenii, ziarele, televiziunile şi celelalte lucruri care au apărut, dispărut etc. după 1989.

Dacă aţi ajuns până aici, merită să aflaţi că în “Cum să devii un nimeni – lumea media şi mecanismele notorietăţii” e vorba de branduri personale, statutul de vedetă, classic media, new media, aşa cum arată ele în România, în 2009. Am împănat cartea cu poveşti trăite pe propria piele, anecdote care sper să aibă o încărcătură de mici studii de caz. În business-ul ăsta, lucrurile nu sunt nici ca la şcoala de jurnalism, nici ca-n ziarele de scandal şi cred că există un public care vrea să ştie cum arată dinăuntru.

P.S.: Scuze celor care intră aici pentru posturile mai sporadice din ultima vreme. Peste puţin timp, după ce predau cartea, o să revin la normal.

  1. spam Reply

    trecind peste ‘recenzia’ viitoarei foste carti (lol) -by the way sa stii ca n-am glumit cu autografu’, sa vada si colegii mei intelectualii ce prieteni am (loool)- am o singura nedumerire pe care sunt sigur ca ai sa o relovi cumva: de ce Esca si nu Tiriac ? ;-0

  2. vasilissa Reply

    la mai multe, domnule. desigur, dupa ce te odihnesti. mai ales ca zapada aia de o tot dai cu lopata se mai asterne si tot asa pornesti din nou. io asa sper, cel putin. sa te vad prins in mai multe file tiparite, chiar si fara multe boxui, chapeaux-uri si alte dragutenii cu care ne rasfata pina la urma o revista. am zimbit la multe din comparatiile pe care le faci intre a scrie o carte si a scrie un articol, fie el online sau offline. am zimbit asezat si cu multumire. daca in carte gasesc cel putin o fraza care sa imi aduca o astfel de reactie si tot merita sa o citesc din scoarta in scoarta. stii care e smecheria? sint sigura ca voi gasi mai mult de una.

  3. Iulian Comanescu Reply

    Vasilissa: Mulţumesc, ştiam eu că prietenia dintre noi se bazează că tu râzi la glumele mele. Mai am o phietenă cu cahe phietenia noasthă funcţionează tupehb penthu că hâd de ea, deci oricum stai bine.

  4. romania inedit Reply

    @ spam , in locul lui Ion Tiriac este Andreea Esca pentru ca Esca nu este asa ranchiunoasa ca Ion Tiriac .
    Daca nu scrie in carte cel putin dpua pagini si de Ion Tiriac , ( fara laude ) , inseamna ca nu este o carte interesanta .
    Si Ion Tiriac tot un fel de nimeni era , dar a investit in politica ! 🙂
    Si de Dan Diaconescu trebuie sa scrii , si de Traian Basescu si multe alte nulitati .

  5. Mircea T. Reply

    Uau! Stiam ca lucrezi la ea, dar nu ma gandeam ca tragi asa tare sa o termini. Dincolo de “istoriografia” vedetelor din pionieratul media, astept sa zici ceva despre cum au fost “monetizati” acesti “nimeni”. Adevarul e ca in urma lor nu ramane un semn istoric, dar raman niste “balance sheets” interesante, pentru ei, publisheri, clienti etc. E ca Ben Johnson, un dramaturg (obscur pentru oamenii de azi), dar care pe la 1600 era considerat numarul 1 (si recompensat pe masura), in dauna unor dramaturgi mult mai putin cautati, ca Shakespeare. Intrebare: vrei o carte postuma celebra ca Shakespeare, sau veniturile Andreei Esca in timpul vietii? 🙂

    P.S. M-am intors din vacanta, povestim.

  6. Iulian Comanescu Reply

    Mircea: imaginea aduce şi bani, e adevărat, şi am scris câteva lucruri despre asta. La Esca am ceea ce s-a spus prin ziare şi comentarii pe tema asta de la PRO TV, de pildă.

    Da, ne vedem cu plăcere.

Post your thoughts