Cum să devii un Nimeni: cum e să faci o carte

Acum vreo câteva luni spuneam că următorul meu proiect new media e o carte de hârtie, pur și simplu dar nu neapărat pură și simplă, numită “Cum să devii un Nimeni”; am acum cea mai mare parte a cărții, o dată estimată a lansării (destul de repede) și un subtitlu necesar: “lumea media și mecanismele notorietății”. Cartea a fost cerută de Humanitas și pot să mă laud că într-o asemenea operațiune commissioned răspund unei nevoi sociale. E motivul principal pentru care m-am apucat să o scriu. Celălalt e că e destul de interesant să devii faiseur de livres, adică pentru mine chestia asta, a scrie cărți, e mai nouă decât blog, wiki, Twitter și alte lucruri foarte noi, fiindcă n-am făcut-o. Câteva motive pentru care să scrii o carte este “altfel”, cu o vagă încărcătură utilă în ipoteza neverosimilă că vreunul dintre voi, dragii mei cititori, v-apucați săptămânile astea de același lucru:

Cantitatea de text e considerabilă – am făcut o socoteală și a reieșit că ar trebui să lucrez cam 40 de zile full time ca să scriu cam 200 de pagini

Partea bună e că scrii fără constrângeri de lungime, spre deosebire de ziar, ceea ce se lasă mai curând cu dureri de degete și un fel de tihnă intelectuală, că lucrurile sunt așa cum le-ai făcut din prima. Nu știu alții cum sunt, dar când lucrez la un articol cu lungime fixă îmi ia mai mult să-l tai decât să-l scriu. La o carte, așterni lucrurile în calculator molcom, în ritmul lor și cred că experiența la scris pe care o am mă scutește de burți și prolixitate

Dacă ai un editor deștept, cum am eu, vei primi niște zâmbete la părțile gustoase de text, spre deosebire de blazarea din presă. E o recompensă importantă, am senzația că din media a dispărut plăcerea de a face lucruri/de a admira lucrurile bine făcute de alții

Mi-a fost teamă să nu mă repet, deoarece “Cum să devii un nimeni” se bazează pe o sumă întreagă de obsesii pe care le-am plantat prin diverse ziare. De la un punct încolo, mi-am dat seama că lucrurile se așază la locul lor, în căsuțe, în ceva mai mare și mai legat. Am recirculat diverse lucruri scrise prin articole și toată povestea aduce cu o viziune coerentă

Să scrii e mai ușor și merge mai repede decât să traduci, cel puțin decât mi-a fost mie să traduc acum mai bine de 10 ani vreo două cărți (fără pretenții culturale, a fost o experiență utilă și interesantă). Poate fi de vină totuși faptul că pe vremea aceea aveam un lexic mai redus în engleză și mă tot poticneam în dicționare de hârtie

Am ușoare regrete fiindcă nu poți caseta totul, nu beneficiezi de priotehnia grafică de care ai parte de la o revistă cu un template frumos. Aici lucrurile seamănă oarecum cu un blog, liniare, presărate ici-colo de ilustrație

O structură gândită dinainte, așa cum mi-a cerut Humanitas, e foarte utilă. Probabil că mă voi ține de ce-am gândit la început doar în proporție de vreo 60%, literal, însă planul de carte e în sine ceva stârnitor

Am dificultăți cu consistența tonului, din motive de cameleonism stilistic. E o problemă mai veche a mea, pot să scriu în multe feluri și o fac în funcție de locul unde dau textul/unde postez, dar nu știu exact ce înseamnă să scriu “ca mine”. Am în schimb senzația tot mai clară că genul ăsta de cursă lungă te ajută să-ți găsești o voce, lucrurile se omogenizează de la sine pe măsură ce înaintezi, e ca și cum ai da cu sapa într-o brazdă sau ai scoate zăpada din curte cu lopata și după câțiva kilometri ți-ai creat un fel de balans optim

O carte e până la urmă o carte, trebuie să o predai la deadline, să te dezbari cumva de ea, dacă nu cumva ești Eminescu și ai reticențele lui la publicarea în volum. Sau Descartes, că veni vorba mai sus. Imediat ce termin un capitol sau un subcapitol îmi dau seama că aș mai fi putut pune acolo și asta, și aia, că aș fi putut scrie mai bine și mai riguros, dar odată și-odată trebuie să termini, cât timp nu e vorba de un volum cu care vrei să schimbi lumea. Departe de mine gândul ăsta, tema mea e tocmai imanența în care ne zbatem, ca dovadă și titlul. Un “nimeni” este opusul lui “cineva” la scară istorică, și totuși e o persoană care a fost numită cu insulta asta tocmai fiindcă e un mic “cineva” al momentului. Probabil că peste 100 de ani nu va conta prea tare cine este/a fost Andreea Esca, dar, săpând la biografia ei pentru o analiză de brand (Esca e probabil cel mai bun brand personal din România), mi-am dat seama cât de puține “se știu” sau au fost consemnate despre oamenii, ziarele, televiziunile și celelalte lucruri care au apărut, dispărut etc. după 1989.

Dacă ați ajuns până aici, merită să aflați că în “Cum să devii un nimeni – lumea media și mecanismele notorietății” e vorba de branduri personale, statutul de vedetă, classic media, new media, așa cum arată ele în România, în 2009. Am împănat cartea cu povești trăite pe propria piele, anecdote care sper să aibă o încărcătură de mici studii de caz. În business-ul ăsta, lucrurile nu sunt nici ca la școala de jurnalism, nici ca-n ziarele de scandal și cred că există un public care vrea să știe cum arată dinăuntru.

P.S.: Scuze celor care intră aici pentru posturile mai sporadice din ultima vreme. Peste puțin timp, după ce predau cartea, o să revin la normal.

8 thoughts on “Cum să devii un Nimeni: cum e să faci o carte”

  1. trecind peste ‘recenzia’ viitoarei foste carti (lol) -by the way sa stii ca n-am glumit cu autografu’, sa vada si colegii mei intelectualii ce prieteni am (loool)- am o singura nedumerire pe care sunt sigur ca ai sa o relovi cumva: de ce Esca si nu Tiriac ? ;-0

  2. la mai multe, domnule. desigur, dupa ce te odihnesti. mai ales ca zapada aia de o tot dai cu lopata se mai asterne si tot asa pornesti din nou. io asa sper, cel putin. sa te vad prins in mai multe file tiparite, chiar si fara multe boxui, chapeaux-uri si alte dragutenii cu care ne rasfata pina la urma o revista. am zimbit la multe din comparatiile pe care le faci intre a scrie o carte si a scrie un articol, fie el online sau offline. am zimbit asezat si cu multumire. daca in carte gasesc cel putin o fraza care sa imi aduca o astfel de reactie si tot merita sa o citesc din scoarta in scoarta. stii care e smecheria? sint sigura ca voi gasi mai mult de una.

  3. Vasilissa: Mulțumesc, știam eu că prietenia dintre noi se bazează că tu râzi la glumele mele. Mai am o phietenă cu cahe phietenia noasthă funcționează tupehb penthu că hâd de ea, deci oricum stai bine.

  4. @ spam , in locul lui Ion Tiriac este Andreea Esca pentru ca Esca nu este asa ranchiunoasa ca Ion Tiriac .
    Daca nu scrie in carte cel putin dpua pagini si de Ion Tiriac , ( fara laude ) , inseamna ca nu este o carte interesanta .
    Si Ion Tiriac tot un fel de nimeni era , dar a investit in politica ! 🙂
    Si de Dan Diaconescu trebuie sa scrii , si de Traian Basescu si multe alte nulitati .

  5. Uau! Stiam ca lucrezi la ea, dar nu ma gandeam ca tragi asa tare sa o termini. Dincolo de “istoriografia” vedetelor din pionieratul media, astept sa zici ceva despre cum au fost “monetizati” acesti “nimeni”. Adevarul e ca in urma lor nu ramane un semn istoric, dar raman niste “balance sheets” interesante, pentru ei, publisheri, clienti etc. E ca Ben Johnson, un dramaturg (obscur pentru oamenii de azi), dar care pe la 1600 era considerat numarul 1 (si recompensat pe masura), in dauna unor dramaturgi mult mai putin cautati, ca Shakespeare. Intrebare: vrei o carte postuma celebra ca Shakespeare, sau veniturile Andreei Esca in timpul vietii? 🙂

    P.S. M-am intors din vacanta, povestim.

  6. Mircea: imaginea aduce și bani, e adevărat, și am scris câteva lucruri despre asta. La Esca am ceea ce s-a spus prin ziare și comentarii pe tema asta de la PRO TV, de pildă.

    Da, ne vedem cu plăcere.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *