Cum ar fi fost Vinyl în România?

Anii ’60 și ’70 au fost buni pentru muzica românească, cel puțin până-n ’74, dar dacă stai să compari ce se-ntâmpla la New York cu ce era pe la noi iese rău de tot. Am încercat să ne imaginăm cum ar fi fost un Vinyl de pe HBO cu acțiunea în România și-a ieșit o catastrofă, chiar dacă secvența cu Nicu Covaci dând buzna peste Ion Iliescu s-a întâmplat în realitate și așa mai departe.

SECVENȚA 1. Sala de Festivități a Uzinelor 23 August. Ansamblul vocal-instrumental Savoy, compus din Marian Nistor, bentița lui și alte lucruri susține un concert format din piesele Ciobănașul, Povestea lui Păcală, Mândrulița mea și dracu’ mai știe ce. Un tip negricios, cu plete, în public, îi ascultă, e Cristi Minculescu, pe vremea aia are 14 ani. Marian Nistor se scălâmbăie din ce în ce mai tare, cozile bentiței îi flutură în toate părțile, sub scenă sunt o gașcă de groupies de la Secția de Sudură, care aplaudă cu mănuși de box pe mâini. În măștile lor se reflectă orga de lumini a Savoyului, roșu, galben, albastru – vezi afișul de la Vinyl. Minculescu nu e entuziast, ci, dimpotrivă, împietrit, din ce în ce mai scârbit pe măsură ce Savoy dă mai tare din bentiță și sudorițele izbesc mănușă-n mănușă. La un moment dat se repede spre scenă, să-i smulgă bentița lui Nistor, dar se-mpiedică de o lozincă cu PCR, pe care o dărâmă. Apar niște tovarăși care-l cară la Securitate, unde-și va petrece următorii 16 ani, până-n decembrie 1989, și cu asta am terminat cu formația Iris.

SECVENȚA 2. Birou de ștab PCR, lumină oblică de apus de vară. Ion Iliescu la Comitetul Județean Timișoara. Mângâie o mandolină vintage, pe care în tinerețe obișnuia să se producă la serbări. Mandolina nu îl mai ascultă, fiindcă și degetele lui au ajuns vintage, deși Iliescu n-are decât 40 și ceva de ani. Așa e dacă nu studiezi. În ușa capitonată încep să se audă niște șuturi înfundate. Ion Iliescu, care tocmai începuse să bunghească la corzi Internaționala, ridică nasul supărat. Ușa cedează și înăuntru dă buzna o arătare cu părul lung până la călcâie și barba la fel. Arătarea se-mpiedică-n barbă și cade cu nasu-n pantofii de lac ai lui Ion Iliescu, gemând: „Nu vreau să mă tund! Nu vreau să mă tund!” E Nicu Covaci.

Ion Iliescu lasă mandolina, îl adună pe Covaci de pe jos, îi sucește capul până-i localizează ochii în claia de păr și, plin de omenie, îl întreabă de ce nu vrea să se tundă. Covaci mormăie ceva, vede mandolina, o ia în mâini și îl învață pe Iliescu să cânte Internaționala. În semn de mulțumire, Iliescu îi organizează lui Covaci un concert la Opera din Timișoara, după ce îl convinge să-l concedieze pe Mircea Baniciu, căruia îi ia locul, fără a lăsa mandolina din mâini. Publicul îi huiduie pe toți, Covaci o ia la fugă către granița cu Iugoslavia, iar Iliescu e scos pe linie moartă de Ceaușescu, din cauza apucăturilor hipiot-mandoliniste. Și cu asta am terminat cu formația Phoenix.

SECVENȚA 3. Căminul cultural din Tichilești. Adrian Păunescu și două folchiste pe nume Carmen Antal și Carmen Antal (nu mai țin minte cum o chema pe colega ei) se îngână reciproc: „De-o eternitate și cevaaa/Toate femininele vor pace”. Secretarul de partid și primarul aruncă cu monezi de trei lei și fleici prăjite, dar nu în artiști, ci la picioarele lor. La refren, Păunescu le lasă pe Carmen Antal și Carmen Antal să se îngâne între ele, adună câte-o fleică de jos și o înfulecă. La un moment dat, surorile Antal se apleacă și ele după câte-un cotlet, încep să molfăie, toți trei tac cu gura plină, zdrăngănind din cele două chitare cu cele șase mâini rămase libere. Într-un colț al scenei, Dan Aldea sesizează momentul, dă Marshall-ul tare și începe solo-ul de pe Secolul vitezei. PCR-ul începe să huiduie, Antal, Adrian și Antal se reped la Aldea și-ncep să-l altoiască cu chitarele. Și cu asta am terminat și cu formația Sfinx.

SECVENȚA 4. Înfrățirea între Popoare, zisă între Picioare, astăzi Casa de Cultură Masca, în Bucureștii Noi. Sorin Chifiriuc e-n fața scenei, bagă un solo cu ambele mâini, adaugă și picioarele, publicul format din pionieri e-n delir. Stațiile zise PA-uri crapă, se face liniște, pionierii încep să mârâie. Sorin Chifiriuc continuă să cânte pe muțește, scoate limba repetat la public, dar cum lumina nu s-a tăiat, pionierii îl apucă de limbă și îl trag printre ei. Chifiriuc se călugărește și cu ocazia asta am terminat cu formațiile Curtea Veche 43, Domino, Roata, Electric Red Rooster și 2 Galbini. Plus Sfinx și Iris, încă odată, pentru orice eventualitate.

SECVENȚA 5. Suntem în martie ’77 și, datorită incidentelor de mai sus, toate trupele promițătoare din România s-au făcut țăndări. Savoy, Carmen Antal și Carmen Antal s-au comasat în formația Santal, iar Păunescu și Iliescu decid să țină un mare festival de rock pe scena Sălii Palatului. Marian Nistor și surorile Antal se încing la refren, surorile îl apucă pe Nistor de cozile bentiței și încep să tragă de el în toate părțile. Ion Iliescu începe un solo de mandolină și pereții Sălii Palatului încep să crape. Păunescu începe să sară pe scenă și declanșează Cutremurul din 4 Martie, Sala Palatului li se dărâmă-n cap și cu asta am terminat cu toți.

Distribuția

  • Marian Nistor – e formația ABBA, atâta cât se aude în Vinyl. Genul care îngroapă tot și pe toți.
  • Nicu Covaci – Buddy Guy, John Lee Hooker sau alți afro-americani, în ideea că toți au făcut ce-au putut din folclor și dacă e să căutăm în America oameni albi la față cu mult păr care au valorificat folclorul, country-ul e o mizerie.
  • Dan Andrei Aldea – Lou Reed. Prea a compus chestii simple și frumoase căutând în același timp sound-uri avangardiste.
  • Sorin Chifiriuc – Robert Johnson. E drept că americanul s-a întâlnit la o răscruce cu Diavolul și Chifiriuc pe dos, dar oricum.
  • Cristi Minculescu – greu de plasat în anii ’70, să zicem că mai devreme ar fi Robert Plant, de dragul vocii.
  • Ion Iliescu și Adrian Păunescu – cu voia dumneavoastră, ultimii pe listă, protagonistul, Richie. Am căutat șefi de casă de discuri și descoperitori de talente în epocă, mai mult de Aurel Gherghel sau Stelian Tănase nu ne-a dus capul, restul erau toți pe la Partid și pe la Cenzură. Dar nici Iliescu și Păunescu la un loc nu ies de-un descoperitor.

Articol scris pentru revista Șapte Seri. Copertă de Mihai Nadolu.

Post your thoughts