Cum am îngropat-o pe Nicoleta Luciu în globuri: o copertă, 392 de ezitări

Printre copertele cu Nicoleta Luciu pe care le-a pus TV mania pe site, am dat cu plăcere peste una la care am contribuit, dar pe care n-o mai văzusem de vreo opt ani: Luciu îngropată (vine vorba) în globuri. Globurile alea funcţionează pentru mine ca o supradoză de madlene proustiene, aşa că o să vă spun aici cum şi ce-am făcut cu ele, în speranţa că o să vă placă şi o să găsiţi învăţăminte.

Nicoleta Luciu, TV mania, decembrie 2003

Nicoleta Luciu, TV mania, decembrie 2003

A fost una din copertele acelea care riscă să nu iasă la un moment dat, dar care până la urmă au ieşit foarte bine, chiar mai bine decât fuseseră programate. Dacă nu mă-nşel, Dragoş Vărşăndan, care azi are The Liquor Store, sau Gina, art-ul, a avut ideea să replicăm imaginea iconică cu Mena Suvari din “American Beauty” (e un cadru din film, deşi multă lume şi-o aminteşte ca afiş, afişul e ăsta), pe care mi-amintesc că am şi pus-o undeva în interiorul revistei, cu o reverenţă către original, că nu-mi stătea în fire să fiu măgar nici pe vremea aia.

Mena Suvari în "American Beauty"

Mena Suvari în "American Beauty"

Cred că am fost însărcinat cu toată povestea fiindcă pe mine scria Senior Editor, dar, sincer, nu prea aveam mare lucru de făcut în redacţie. Gina Nedu (Chioveanu), art-ul, era blocată mereu în birou fiindcă avea de făcut două reviste (la “TV mania” se adaugă “TV Satelit”), aşa că pe la studio se perinda redacţia, iar eu am pus pe roate mai multe chestii, printre care şi asta. Acum să trecem la dificultăţi. Să o convingem pe Luciu şi să primim OK-ul de la PR n-a fost nicio problemă. Cred că cineva dintre noi a trimis-o pe Mena Suvari pe mail şi, sigur, o astfel de referinţă oscarizată aseptizează întreaga acţiune. Când am plecat la Billa sau Cora după globuri, am dat peste unele mate, pe care le-am ales cu oarece emoţii, dar rezultatul din poză arată că a fost o idee bună. Cum ştiu că erau 392? Doar nu le-am numărat: Cora sau Billa respectivă avusese 50 de cutii a câte opt, din care cineva luase înaintea mea o cutie. Le-am arestat pe tot restul şi mi s-a părut o cantitate imensă, de-abia au încăput într-un portbagaj.

La studio, am descărcat globurile, am început să ne hlizim şi ne-am pus pe aşteptat. Luciu nu apărea şi chestia asta ne-a întors pe dos. Globurile erau o investiţie importantă la capitolul “bugete pentru copertă”, dacă am fi rămas cu ele pe cap fără să facem nimic, ne-o luam de la şefi. Când trecuseră vreo 30 de minute de la ora stabilită, atmosfera devenise încinsă, fiindcă oricum aveam ceva de genul a o oră şi un sfert pentru tot (atât durează numai machiajul uneori). Am început să sunăm la PR, partea proastă era că de la copertă Luciu trebuia să fugă la o filmare. Am început să ne gândim la posibilitatea de a reprograma şedinţa cu un alt personaj, dacă tot aveam globurile. Eram, totuşi, contra cronometru şi faţă de predarea în tipar.

Când mai aveam puţin până să ajungem cu botul pe labe, din frigul de-afară a dat buzna în studio o mogâldeaţă înfofolită într-o geacă albă, un fular şi o căciulă la fel, trasă până deasupra sprâncenelor. Ca într-o tornadă, mică şi neagră sub foanţe, Luciu gâfâia, dădea din mâini şi se scuza prin fularul în care se înfăşurase ca manifestanţii atacaţi cu lacrimogene de jandarmi. Era prima oară când o vedeam în realitate (eu făceam doar shootingul, nu şi subiectul) şi, sincer, m-am întrebat ce naiba ne-a apucat să o chemăm pe mogâldeaţa aia pentru copertă şi cum o să ne descurcăm. Luciu era însă chitită. Deşi i-am zis că mai e doar un sfert de oră, a insistat: “O facem!” A început să zvârle din mers de pe ea foanţele albe şi a dispărut în camera de alături, pentru nişte anticearcăn rapid. S-a întors în două minute.

Agonie şi extaz. Am rămas toţi, inclusiv cele trei-patru fete din studio, pe care nu le mai ştiu, cu ochii cât cepele. După ce scosese tot şifonierul ăla de pe ea, Luciu era pur şi simplu strălucitoare. O altă persoană. Sigur, pozase-n “Playboy” şi tot restul, dar în realitate avea – şi sunt convins că are – un fel de energie radiantă. Aşa îi şade ei bine, cât mai dezbrăcată. Deci, se poate, am conchis. Poate se poate.

Luciu s-a întins pe un fundal de hârtie, sub un fel de capră de metal pe care Gâlmeanu, fotograful, fixase un Mamiya masiv, cu film lat, pe care îl folosea pentru coperte şi modă. Părea deranjată de toată schelăria: cred şi eu, e destul de neplăcut să-ţi atârne câteva kilograme de metal deasupra capului, mai ales dacă eşti vulnerabil(ă), doar în chiloţi. Dar, în fine, a trecut uşor peste asta. Era mult mai preocupată să ne dea satisfacţie şi să prindă coperta.

Am început să presărăm globurile pe ea, pe Luciu. Brusc, cele 392 de sfere roşii, mate, se făcuseră prea puţine. Mult prea puţine. Erau goluri pe fundalul pe care se-ntinsese Luciu, la talie, şold, peste tot. Gina, art-ul, a trebuit să cloneze o mulţime în Photoshop, după aceea. Şi, mai ales, globurile alea nu stăteau, ale naibii, deloc, acolo unde vă închipuiţi: pe sâni. Ne împotmolisem iar, timpul curgea şi el ca mercurul. Gâlmeanu s-a întors cu spatele şi a început să se scarpine în cap. De pe rafturile pline de obiective, şuruburi, cabluri, ţiplă şi mai ştiu eu ce a luat o rolă de scotch cu două feţe. Paul Diaconu, asistentul lui (pozează azi pentru PR-ul PRO), a început să taie tacticos pătrăţele pe care le lipea de globuri, pe care globuri le lipea de Luciu, cu o meclă absent-curtenitoare, acel gen de politeţe pe care îl întâlneşti numai la nudişti şi la balamuc. Luciu se dădea dezinvoltă, trăncănind despre faptul că trebuie să plece la filmare. În două minute, era pavoazată ca o mură.

Cu o viteză necaracteristică, Gâlmeanu s-a atârnat de capra de fier şi a început să declanşeze. Mamiya, un aparat greoi, lent şi cu optică perfectă, de studio, mitralia ca o drăcie de fotoreporter, cu motor. După vreo trei minute s-a oprit, s-a întors spre noi şi a zis: “Gata.” Mai puţin golurile, care nu erau vina lui şi din care mai vedeţi unul în triunghiul pe care îl face Luciu cu cotul drept, a ieşit perfect. Din câteva cadre. De regulă, tragi sute.

Întârziasem vreo cinci minute peste ora la care Luciu trebuia să plece. Luciu a sărit din grămada roşie ca un diavol din cutie şi a şters-o, împroşcând în jur cu globuri. Şi dusă a fost, după ce cumva, presupun, a reuşit să se îmbrace din mers cu tot trusoul acela cu care venise.

P.S.: Dacă povestea de mai sus are nevoie de unul sau mai multe învăţăminte, aş zice că:

  • Cum spunea Walt Disney, ceea ce poate fi visat poate fi realizat. Pare cam ciudat să-ţi închipui că poţi să dezbraci o femeie, pentru ca ulterior s-o îngropi în globuri şi s-o pozezi, nu? Dar priviţi mai sus
  • Trebuie să ai încredere în ce ţi-ai propus şi să duci totul la consecinţe, chiar dacă planul tău pare periclitat de mai multe ori.
  • Oameni ironizaţi şi trataţi condescendent de media, ca Nicoleta Luciu, au de multe ori calităţi ascunse. Şi în cazul ei nu e vorba numai de ce-i sub haine, ulterior am cunoscut-o binişor, dar nu mă mai lungesc 🙂
  • Mi-a luat o mulţime să vă povestesc ceea ce s-a întâmplat, în principiu, în decursul a 15 minute. De fapt, lucrurile care par simple şi fireşti, precum poza de mai sus, au nevoie de scotch cu două feţe, o capră de fier, 392 de globuri şi multe altele. Pe lângă riscuri asumate şi încredere, trebuie şi multă muncă. Fizică.

Şi, sigur, în România nu există premii pentru coperte de revistă şi nici aplauze la scenă deschisă. Iar ce-am făcut noi la vremea respectivă nu e vreo inovaţie care să schimbe cursul jurnalismului, nici măcar al celui românesc. E doar o copertă bunicică, fără pretenţii de mare originalitate (parafrază asumată la “American Beauty”). Şi o amintire plăcută, cu care sper că am reuşit să vă distrez.

Post your thoughts