Cum am îngropat-o pe Nicoleta Luciu în globuri: o copertă, 392 de ezitări

Printre copertele cu Nicoleta Luciu pe care le-a pus TV mania pe site, am dat cu plăcere peste una la care am contribuit, dar pe care n-o mai văzusem de vreo opt ani: Luciu îngropată (vine vorba) în globuri. Globurile alea funcționează pentru mine ca o supradoză de madlene proustiene, așa că o să vă spun aici cum și ce-am făcut cu ele, în speranța că o să vă placă și o să găsiți învățăminte.

Nicoleta Luciu, TV mania, decembrie 2003

Nicoleta Luciu, TV mania, decembrie 2003

A fost una din copertele acelea care riscă să nu iasă la un moment dat, dar care până la urmă au ieșit foarte bine, chiar mai bine decât fuseseră programate. Dacă nu mă-nșel, Dragoș Vărșăndan, care azi are The Liquor Store, sau Gina, art-ul, a avut ideea să replicăm imaginea iconică cu Mena Suvari din “American Beauty” (e un cadru din film, deși multă lume și-o amintește ca afiș, afișul e ăsta), pe care mi-amintesc că am și pus-o undeva în interiorul revistei, cu o reverență către original, că nu-mi stătea în fire să fiu măgar nici pe vremea aia.

Mena Suvari în "American Beauty"

Mena Suvari în "American Beauty"

Cred că am fost însărcinat cu toată povestea fiindcă pe mine scria Senior Editor, dar, sincer, nu prea aveam mare lucru de făcut în redacție. Gina Nedu (Chioveanu), art-ul, era blocată mereu în birou fiindcă avea de făcut două reviste (la “TV mania” se adaugă “TV Satelit”), așa că pe la studio se perinda redacția, iar eu am pus pe roate mai multe chestii, printre care și asta. Acum să trecem la dificultăți. Să o convingem pe Luciu și să primim OK-ul de la PR n-a fost nicio problemă. Cred că cineva dintre noi a trimis-o pe Mena Suvari pe mail și, sigur, o astfel de referință oscarizată aseptizează întreaga acțiune. Când am plecat la Billa sau Cora după globuri, am dat peste unele mate, pe care le-am ales cu oarece emoții, dar rezultatul din poză arată că a fost o idee bună. Cum știu că erau 392? Doar nu le-am numărat: Cora sau Billa respectivă avusese 50 de cutii a câte opt, din care cineva luase înaintea mea o cutie. Le-am arestat pe tot restul și mi s-a părut o cantitate imensă, de-abia au încăput într-un portbagaj.

La studio, am descărcat globurile, am început să ne hlizim și ne-am pus pe așteptat. Luciu nu apărea și chestia asta ne-a întors pe dos. Globurile erau o investiție importantă la capitolul “bugete pentru copertă”, dacă am fi rămas cu ele pe cap fără să facem nimic, ne-o luam de la șefi. Când trecuseră vreo 30 de minute de la ora stabilită, atmosfera devenise încinsă, fiindcă oricum aveam ceva de genul a o oră și un sfert pentru tot (atât durează numai machiajul uneori). Am început să sunăm la PR, partea proastă era că de la copertă Luciu trebuia să fugă la o filmare. Am început să ne gândim la posibilitatea de a reprograma ședința cu un alt personaj, dacă tot aveam globurile. Eram, totuși, contra cronometru și față de predarea în tipar.

Când mai aveam puțin până să ajungem cu botul pe labe, din frigul de-afară a dat buzna în studio o mogâldeață înfofolită într-o geacă albă, un fular și o căciulă la fel, trasă până deasupra sprâncenelor. Ca într-o tornadă, mică și neagră sub foanțe, Luciu gâfâia, dădea din mâini și se scuza prin fularul în care se înfășurase ca manifestanții atacați cu lacrimogene de jandarmi. Era prima oară când o vedeam în realitate (eu făceam doar shootingul, nu și subiectul) și, sincer, m-am întrebat ce naiba ne-a apucat să o chemăm pe mogâldeața aia pentru copertă și cum o să ne descurcăm. Luciu era însă chitită. Deși i-am zis că mai e doar un sfert de oră, a insistat: “O facem!” A început să zvârle din mers de pe ea foanțele albe și a dispărut în camera de alături, pentru niște anticearcăn rapid. S-a întors în două minute.

Agonie și extaz. Am rămas toți, inclusiv cele trei-patru fete din studio, pe care nu le mai știu, cu ochii cât cepele. După ce scosese tot șifonierul ăla de pe ea, Luciu era pur și simplu strălucitoare. O altă persoană. Sigur, pozase-n “Playboy” și tot restul, dar în realitate avea – și sunt convins că are – un fel de energie radiantă. Așa îi șade ei bine, cât mai dezbrăcată. Deci, se poate, am conchis. Poate se poate.

Luciu s-a întins pe un fundal de hârtie, sub un fel de capră de metal pe care Gâlmeanu, fotograful, fixase un Mamiya masiv, cu film lat, pe care îl folosea pentru coperte și modă. Părea deranjată de toată schelăria: cred și eu, e destul de neplăcut să-ți atârne câteva kilograme de metal deasupra capului, mai ales dacă ești vulnerabil(ă), doar în chiloți. Dar, în fine, a trecut ușor peste asta. Era mult mai preocupată să ne dea satisfacție și să prindă coperta.

Am început să presărăm globurile pe ea, pe Luciu. Brusc, cele 392 de sfere roșii, mate, se făcuseră prea puține. Mult prea puține. Erau goluri pe fundalul pe care se-ntinsese Luciu, la talie, șold, peste tot. Gina, art-ul, a trebuit să cloneze o mulțime în Photoshop, după aceea. Și, mai ales, globurile alea nu stăteau, ale naibii, deloc, acolo unde vă închipuiți: pe sâni. Ne împotmolisem iar, timpul curgea și el ca mercurul. Gâlmeanu s-a întors cu spatele și a început să se scarpine în cap. De pe rafturile pline de obiective, șuruburi, cabluri, țiplă și mai știu eu ce a luat o rolă de scotch cu două fețe. Paul Diaconu, asistentul lui (pozează azi pentru PR-ul PRO), a început să taie tacticos pătrățele pe care le lipea de globuri, pe care globuri le lipea de Luciu, cu o meclă absent-curtenitoare, acel gen de politețe pe care îl întâlnești numai la nudiști și la balamuc. Luciu se dădea dezinvoltă, trăncănind despre faptul că trebuie să plece la filmare. În două minute, era pavoazată ca o mură.

Cu o viteză necaracteristică, Gâlmeanu s-a atârnat de capra de fier și a început să declanșeze. Mamiya, un aparat greoi, lent și cu optică perfectă, de studio, mitralia ca o drăcie de fotoreporter, cu motor. După vreo trei minute s-a oprit, s-a întors spre noi și a zis: “Gata.” Mai puțin golurile, care nu erau vina lui și din care mai vedeți unul în triunghiul pe care îl face Luciu cu cotul drept, a ieșit perfect. Din câteva cadre. De regulă, tragi sute.

Întârziasem vreo cinci minute peste ora la care Luciu trebuia să plece. Luciu a sărit din grămada roșie ca un diavol din cutie și a șters-o, împroșcând în jur cu globuri. Și dusă a fost, după ce cumva, presupun, a reușit să se îmbrace din mers cu tot trusoul acela cu care venise.

P.S.: Dacă povestea de mai sus are nevoie de unul sau mai multe învățăminte, aș zice că:

  • Cum spunea Walt Disney, ceea ce poate fi visat poate fi realizat. Pare cam ciudat să-ți închipui că poți să dezbraci o femeie, pentru ca ulterior s-o îngropi în globuri și s-o pozezi, nu? Dar priviți mai sus
  • Trebuie să ai încredere în ce ți-ai propus și să duci totul la consecințe, chiar dacă planul tău pare periclitat de mai multe ori.
  • Oameni ironizați și tratați condescendent de media, ca Nicoleta Luciu, au de multe ori calități ascunse. Și în cazul ei nu e vorba numai de ce-i sub haine, ulterior am cunoscut-o binișor, dar nu mă mai lungesc 🙂
  • Mi-a luat o mulțime să vă povestesc ceea ce s-a întâmplat, în principiu, în decursul a 15 minute. De fapt, lucrurile care par simple și firești, precum poza de mai sus, au nevoie de scotch cu două fețe, o capră de fier, 392 de globuri și multe altele. Pe lângă riscuri asumate și încredere, trebuie și multă muncă. Fizică.

Și, sigur, în România nu există premii pentru coperte de revistă și nici aplauze la scenă deschisă. Iar ce-am făcut noi la vremea respectivă nu e vreo inovație care să schimbe cursul jurnalismului, nici măcar al celui românesc. E doar o copertă bunicică, fără pretenții de mare originalitate (parafrază asumată la “American Beauty”). Și o amintire plăcută, cu care sper că am reușit să vă distrez.

One thought on “Cum am îngropat-o pe Nicoleta Luciu în globuri: o copertă, 392 de ezitări”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *