Cum a trecut Năstase sticla

Ani de zile, cât a contat ca politician, Adrian Năstase a fost un sinonim al lipsei de carismă. Însă în noaptea de 20 spre 21 iunie, când cu sinuciderea ratată, social-democratul şi-a văzut cu ochii visul de a umple jurnalele de ştiri ale televiziunilor şi paginile I ale ziarelor, fără să le plătească sau să le constrângă pentru asta. A reuşit, în fine, fostul prim-ministru să pună în scenă un spectacol de succes, cu preţul propriului sânge?

Mass media a vorbit pe cât de mult, pe atât de aproximativ despre lucrurile care s-au întâmplat în miercurea când condamnarea lui Năstase a rămas definitivă. Ştim totuşi cu un oarecare grad de certitudine că pistolul – Smith & Wesson, marcă popularizată în mod ironic de Joe Limonadă – fusese adus de fostul premier în birou şi că au existat unu sau mai multe bilete de adio. Premeditarea e o condiţie necesară a spectacolului, dar, pe de altă parte, ce sinucidere nu e premeditată?

Printre numeroasele lucruri greu de înghiţit care s-au zis pe segregatele televiziuni politice ale României e şi o teorie a înscenării. Conform acesteia, Năstase ar fi bine-mersi, fularul Burberry a ascuns nu rana, ci lipsa ei şi totul s-a făcut, în mod perfid, pentru ca pe Traian Băsescu să cadă o anatemă mare şi urâtă. Teoria e la fel de stupidă ca tentativa de a-l transforma pe Traian Băsescu în autor moral al unei crime care nici n-a avut loc. Sau ca ideea că Adrian Năstase nu s-a împuşcat singur.

Cu alte cuvinte, spectacolul a existat, dar a fost unul greu de înghiţit şi imposibil de pus în scenă de un singur regizor, cum am presupus (de dragul metodei) la început. A fost vorba de o cantitate considerabilă de ură împărţită la doi, pe care caracuda puterii şi cea a opoziţiei s-au înghesuit s-o verse în acelaşi timp, împotriva celorlalţi, pe televiziunile prietene.

Desigur că lui Adrian Năstase i-ar fi plăcut să arunce vina pe aşa-numitul regim Băsescu, pentru relele toate câte i s-au întâmplat. Dar de la dorinţă la reuşită mai e nevoie de câteva elemente. E drept, pe targă, politicianul a trecut sticla, cum se zice în jargonul de televiziune, mult mai bine decât a făcut-o acum şapte-opt ani, când avea presa la picioare, cu una sau două excepţii, şi încerca să creeze senzaţia de lejeritate într-o vestuţă utecistă. Dar vâlva stârnită are şi o altă cauză. Condamnarea cu executare a lui Năstase e un punct de contact între isterica, dar gratuita (pentru electorat) viaţă politică a României şi ceva mai profund, mersul real al treburilor în ţară. Românii s-au obişnuit să vadă la televizor politicieni care se dau de ceasul morţii, fac pusee de eroism şi fac paradă de instincte ucigaşe cu un soi de gratuitate, fără ca asta să aibă o finalitate cât de mică pentru ei, pentru români. Simbolic, Năstase este primul personaj din Second Life-ul politic care o păţeşte de-a binelea. Iar când pune mâna pe revolver, chit că nu nimereşte bine, curge, culmea, şi sânge, în locul unui şuvoi de purici TV. Ca în serialele interactive, care se termină în funcţie de voturile publicului, deznodământul dorit de o parte a acestuia s-a produs. Problema lui, a publicului, e acum că sângele, fie şi al lui Năstase, ketchup nu se face. Nici măcar la Antena 3. Sau B1 TV.

Articol scris pentru ediţia de joi, 28 iunie, a săptămânalului Dilema veche

P.S.: De când am scris acest articol, au apărut discuţii referitoare la favorizarea infractorului. Nu e totuşi vorba de o înscenare; dacă se dovedeşte că doctorul Brădişteanu şi poliţiştii au făcut din ţânţar armăsar, asistăm la umflarea unei situaţii reale.

Cazul Năstase în presa străină:

Post your thoughts