Cum a stârnit Vijelie vijelie la Conservator

Stau și mă gândesc câți din cei care țipă că manelele sunt inadmisibile pe scena Conservatorului au plătit vreun bilet la un concert de muzică clasică în ultima vreme, fie el și stelarul Enescu. Scandalul de acum câteva zile, referitor la clipul filmat de Vali Vijelie cu studenţi la Conservator pe scena aceluiași Conservator, denotă ceea ce am putea numi un complex de inferioritate la scară socială, a întregii societăți românești, referitor la manele şi în general la romi. 

Probabil, știți ce s-a întâmplat: Vijelie a tras un fel de adaptare a nu ştiu cărui șlagăr internațional (cam șlagăr e cuvântul, și nu hit), împreună cu tinerii de la Conservator, care poate fi găsită pe YouTube sub numele „De dorul tău”. Fără să mă pretind critic muzical, pot îndrăzni să spun că e o prostie. Vocea nu lipsită de calități şi patos a lui Vijelie e așezată pe un pat de melasă, o orchestrație ineptă, iar lucrurile sunt înrăutățite la producție şi masterizare.

Proaste sunt, de altfel, și 99,99% dintre manelele care s-au cântat vreodată și, probabil, se vor mai cânta de-acum încolo. Și-atunci, de ce i-aș lua lui Vijelie sau manelelor apărarea?

Nici nu o iau, neapărat, fiindcă nu am de ce. Vijelie a plătit și sala și studenții și, cum trăim într-o democrație, ceea ce nu e interzis e permis. Problema e ostracizarea permanentă a manelelor și protestele țâfnoase împotriva manelizării („a României”, „a societății românești”, se tot spune), un fel de boală care cumva se transmite în ansamblul social prin muzică proastă. Raționamentul e la fel de stupid ca acela al bigoților, că rock-ul te transformă în satanist, sau cel al comuniștilor, că jazz-ul e o muzică decadentă, care exacerbează lascivitatea. Muzica poate să-ți placă sau nu, poate fi bună sau proastă, dar nu poate distruge o societate și nici pe dos. Altfel, de câte ori am cânta Deșteaptă-te, române, s-ar umple străzile de protestatari și politicienii cu musca pe căciulă ar da fuga în păr la DNA ca să se autodenunțe.

Cum spuneam, manelele sunt aproape fără excepție proaste, dar vina nu e a maneliștilor, ci a noastră. Dacă ne uităm puțin în istoria muzicii, vedem că destule din marile genuri s-au născut în gunoi. Jazz-ul a fost la origine un divertisment dintr-un cartier de prostituate din New Orleans, pentru a ajunge ulterior, la Chicago, favoritul gangsterilor, iar azi este, probabil, singurul gen tolerat alături de clasică, de către cei care împart muzica în înaltă și mai puțin înaltă. Tangoul s-a născut de asemeni ca un dans și o muzică de cuțitari și femei ușoare, iar astăzi paternitatea lui, ca și a legendarului Carlos Gardel, și-o dispută două țări, Argentina și Uruguay. Rock-ul este și el o combinație a două tipuri de folclor umil, filonul mai puternic, al blues-ului de culoare, și cel alb, hilly-billy. Dar același rock devine spectaculos și candidat la un gen cu pretenții de-abia atunci când este importat în Anglia, peste Ocean, și tradițiile sunt revalorizate. Și exemplele de acest fel sunt nenumărate.

De fiecare dată, sinteza s-a creat atunci când producția umilă, dar vitală, a minorității a început să intereseze o majoritate mai instruită, pentru ca ulterior să apară și valoarea estetică. În mod cert, tradiția cultă nu e suficientă pentru inovație. Genul acesta de deschidere ar trebui să-l avem și noi pentru manele.

Din păcate, exemplele de succes sunt prea puține și se numesc Shukar Collective, Romano Butiq sau Maria Răducanu, aceasta din urmă – când revalorizează exploziv cântece ca Maria. Manelele sunt, dimpotrivă, pentru noi un soi de inamic public, pe care-l demonizăm asociind-ul (chiar dacă nerostit) romilor, când, de fapt, nu trebuie să fii muzicolog ca să știi că e vorba de un colportaj balcanic, influențat și de romi, dar și de muzica fiecărui loc din această zonă, care se cheamă în bulgaria cialga sau csalga, iar în Serbia, turbo-folk. Dacă am trăi într-o dictatură și am interzice, de mâine, manelele, ele nu ar înceta de a mai fi o parte din noi, fie că ne place, fie că nu.

De mai bine de 30 de ani, culturile mici au avut succes în muzica de topuri atunci când au reușit să construiască ceva atractiv pornind de la specificitățile proprii. Exemplul cel mai pregnant e al lui Goran Bregovici, care a reorchestrat și adaptat (mai aproape de rock, dar în orice caz cu producție bună și ansamble mixte de muzicieni valoroși) aproape numai piese de proveniență incertă, balcanică. Acum niște ani, într-un interviu, i-am spus că o bucată din piesa lui pe nume Kalashnikov se cheamă la noi Ciocârlia și îi e atribuită lui Grigoraș Dinicu. Bregovici, absolvent de filozofie că veni vorba, a dat din umeri indiferent și a comentat politicos: „Mă gândeam eu că e ceva din România. Lăutarii sârbi sunt mai lenți și mai jeluitori.”

Lhasa, Cesaria Evora, Ali Farka Toure și toți ceilalți muzicieni celebri care pot fi arondați genului world au creat același gen de sinteză ca Bregovici. Iar dacă sunteți fani înrăiți de muzică clasică și toate aceste exemple vi se par frivole, gândiți-vă că Enescu a scris două Rapsodii române, iar Liszt, rapsodii, lieduri și romanțe ungurești. Credeți că au făcut-o din patriotism, ca să bage ceva pe gâtul Parisului, fiecare la vremea lui? Sau știind ce sunt, de fapt, cu adevărat?

Scena9, un site pe care merită să vă aruncați ochii, a publicat un material în care studenții de la Conservator vorbesc despre ciubucurile pe care le fac cu diferite trupe de latino, rock, jazz – sau cu Vijelie. Termenul e întristător și sună ca pe vremuri, sub comunism, fiindcă nu e vorba de bacșiș adăugat la salariu, ci de muncă cinstită, chiar dacă nu la parametri astrali (numită de altfel în engleză gig). Probabil, disprețul pentru astfel de lucruri este moștenit de la muzicienii mai în vârstă, spălați la creier de comunismul pentru care astfel de lucruri erau ilicite, și nu muncă. Or viața unui tânăr muzician e destul de grea: mie, acum câțiva ani, mi-a văruit casa un student la trompetă. Uitându-mă în urmă, aș prefera să-l văd la Vijelie în orchestră, unde rezultatul ar fi fost, oricum, mai bun.

Articol scris pentru ediția de joi, 16 iunie, a săptămânalului Dilema veche.

  1. Luke Reply

    Peste tot unde m-am intalnit cu subiectul se vorbeste despre studenti si ciubucurile lor.
    Eu sunt curios de un lucru: de ce nimic despre conducerea/profesorii Conservatorului si inchiriatul salii? Ca doar nu a fost tot un ciubuc al studentilor si intrarea manelistului in acel spatiu sacru (ghilimele)?
    Nu ca as fi de-o parere foarte diferita de-a ta incat sa vreau sa pice capete, dar prea se arunca anatema pe studentii ciubucari – cand nimic nu s-ar fi produs fara ca sa fi fost garantat accesul vijeliei acolo (ca de-ar fi cantat studentii cu el la caminul cultural nu ar fi stiut nimeni nimic)
    Dupa cum percep eu tonul tuturor celor indicnati, tot evenimentul pare de la un punct distorsionat spre lipsa de valori a tinerilor din ziua de azi aka studentii, pe cand responsabili – pentru oricine vede un dezastru in ceea s-a intamplat – ar trebui sa fie conducerea Conservatorului…luceafarii domeniului ca sa zic asa.
    Cumva aceasta conducere a reusit sa se fofileze neobservata in tot scandalul asta (sau poate n-am sapat eu destul de adanc) ceea ce mie mi se pare ca spune multe despre prezenta lor in general in spatiul public – dupa cum si tu intrebi “cati au platit un bilet”

  2. balauru' Reply

    Citez:
    “cel al comuniștilor, că jazz-ul e o muzică decadentă, care exacerbează lascivitatea”
    Din amintirile mele, jazz-ul era chiar incurajat de catre comunisti (anii 70-80), fiind ultra majoritar instrumental, nu prea exista text in care sa se bage soparle. De aceea am avut in acea perioada trupe si muzicieni de jazz de mare valoare, programe dedicate la radio (Jaaaaaz forum – Florian Lungu aka Mosu), trupe si muzicieni de valoare asa cum avem si astazi.
    In ceea ce priveste exemplul de manea “Cristina”, eu as incadra aceasta piesa, categoric, in categoria jazz, nu manele.

Post your thoughts