Recentele întâmplări de la “Academia Cațavencu”, care a făcut vrând-nevrând un pui pe nume “Kamikaze”, mă fac să mă gândesc la o socoteală referitoare la valoarea de brand a unor titluri de presă scrisă. Ce s-a întâmplat în ultima parte a anului trecut și primele luni ale acestuia a dus la:
– “Academia Cațavencu” ruptă-n două. Kamikazii aruncă diferite săgeți către fosta revistă, ceea ce nu poate fi de bine pentru ea.
– “Cotidianul” dispărut de pe tarabă, cu o ediție de Web ținută în viață de F 5, compania de net a lui Sorin Ovidiu Vîntu.
– “Evenimentul zilei” și “Capital” trecute la un proprietar român, Bobby Păunescu, legat de media care au susținut fățiș o parte a spectrului politic în campanie (B 1), cu toate conotațiile de brand care vin de aici.
Dacă nu pare mare lucru, să ne gândim la titlurile stabile: “Gândul” dă semne de vivacitate, nu numai prin clonarea pe net a layoutului de la Huffington Post, ci și prin unele subiecte bune din ultima vreme, dar n-a fost niciodată un ziar de peste 50 de mii de exemplare vândute, iar istoria lui începe în 2005. “Adevărul” zbârnâie ca tiraj, dar e legat ombilical de inserturile de cărți, iar conținutul propriu-zis nu a convins cu aplauze. La “România liberă” se pregătește (încă) o relansare, cu Mario Garcia, dar se știe cât au ajutat redesenările până acum: deloc.
Curios, în picioare rămân două branduri de la Intact Media Group (Voiculescu), “Jurnalul național”, cu evoluția lui ușor paralelă cu restul presei, ceea ce înseamnă și bine, și rău, și “Gazeta Sporturilor”, cu ale sale conotații serioase, date de scandalul Ridzi și alte eforturi editoriale, plus reputația directorului, Cătălin Tolontan.
Văzând lucrurile ca mai sus, putem trage concluzia că majoritatea brandurilor cu reputație din presa românească își pierd ceea ce au mai bun, dincolo de modul amenințător cum arată lucrurile dacă ne uităm la cifre și alte simptome de business. Scăderea de reputație nu înseamnă implozia tirajelor peste o lună, la fel cum orientarea editorială din prezent a “Adevărului”, nu cu totul convingătoare, poate însemna un tiraj considerabil prin artificii de publishing. Dar, pe termen mediu, acest gen de pierdere de status nu e de bine.
Dincolo de climatul economic general, toate cele de mai sus se suprapun peste schimbarea de generații din presa românească. De prin 2007-2008, șefii de gazetă din generația pre-1989, adică oameni precum Cornel Nistorescu, Sorin Roșca Stănescu sau Cristian Tudor Popescu (care intră numai biologic în această generație, fiindcă nu a făcut presă pe vremea lui Ceaușescu) au dispărut din fruntea redacțiilor. Cum spuneam și în alte locuri, în locul lor a venit generația din care fac parte, în jurul a 40 de ani, formată după 1989. Pare deci verosimil că o parte din responsabilitatea pentru cele de mai sus, și pentru altele, ne revine/îi revine acestei generații. Cum s-ar repartiza vina pe diferiții manageri de redacție, divizii și altele?
– o atitudine conformistă în trecut, formată lângă/sub “zmeii” din generația pre-1989, care duce la lipsa leadershipului; mulți dintre redactorii-șefi în funcție în 2010 nu știu cum să-și inspire oamenii, să dea o orientare personală publicației pe care o conduc, să managerieze ședințele de sumar, care sunt destul de des superficiale și nu includ discuții eficiente despre subiecte și abordarea lor. Modul cum presa cotidiană clonează sumarul de ieri al televiziunilor și site-urilor de știri e simptomatic.
– prea multă putere în mâinile unor manageri/directori executivi/directori generali. Dacă unii din oamenii cu atribuții de business au mai curând profilul de mai sus și se conformează fără entuziasm, dar și fără prea multe discuții indicațiilor prețioase de la owner, alți manageri vor să aibă totul sub control. Spuneam altundeva că, pe alocuri, în presa de la noi face carieră modelul “Băsescu-Boc”, în care redactorul-șef e slab și subordonat intereselor managerului. Mi s-a întâmplat chiar să aud, textual, de la unul din managerii proeminenți din presa românească: “Mă piș pe redactorul șef. Nu poate face nimic singur.” E o mentalitate și o inversare de raporturi care nu cred să existe la vreo publicație cu reputație de presă “mare”, pe-afară.
– corupția. Nu în sens penal, ci ca abatere de la un anume idealism și o credință într-un rol social proeminent al jurnalistului și al gazetei. Oamenii aflați în fruntea bucatelor azi au trecut prin timpurile grele din a doua jumătate a anilor ’90, când un salariu de redactor-șef adjunct de-abia ajungea ca să trăiești. Nu puteai să-ți faci planuri pe termen lung, să parvii, ca jurnalist, cu câteva excepții. De prin 2004 încoace, de când investițiile proprietarilor români în media au însemnat și salarii mari, mulți dintre oamenii din generația 40 au vrut – explicabil omenește, dar sinucigaș pentru ansamblul presei – să “se scoată”. Au optat adesea pentru joburi mai bine plătite la titluri/televiziuni/alte media fără garanții pe viitor și s-au pus pe agonisit. Unii au sărit peste cal, intrând în diferite combinații dubioase. Alții sunt oameni fără pată în sensul a ceea ce le poate reproșa societatea, dar și-au pierdut instinctele de “câine de pază”/diferențierea morală de un angajat oarecare.
– Capitalismul de spoială. E o problemă filozofică, pe care o înțelegem mai bine dacă ne gândim la cum s-a repoziționat o publicație de felul “Capital”. Din vedeta presei economice, în a doua parte a anilor ’90, a devenit un teanc de hârtie plin de cuvinte prietenoase, success stories și altele asemenea. Modelul e unul fals-occidental: e drept, și presa de-afară tratează uneori pozitiv diferite realități de business, branduri ș.a.m.d., dar acest gen de abordare e anacronic într-o economie estică, plină de disfuncționalități și mecanisme clietenelare. E ridicol modul cum presa de business din România încearcă să facă idoli din tot felul de manageri de carton sau miliardari dubioși. Un anumit gen de presiune a advertiserilor, prin agențiile de media, face ca lucrurile să arate radical diferit prin presa din România, și nu numai cea de business. Înapoi la “Capital”, revista și-a creat o reputație, astăzi pierdută, prin “realismul critic” cu care aborda fenomenele de business acum 10 ani, fără parti pris-uri, dar cu destulă duritate atunci când era cazul. Iar ceea ce s-a întâmplat cu “Capital” e un simptom pentru întreaga presă.
Cele patru cauze de mai sus se leagă, direct sau indirect, de managementul editorial și de business al oamenilor din generația mea. Aș fi curios să știu cum văd lucrurile oameni activi pe net din aceeași generație, în ordine alfabetică: Andrei Bădin, Doru Bușcu, Victor Ciutacu, Alin Fumurescu, Mihnea Măruță, Petrișor Obae, Vlad Petreanu, Costi Rogozanu, Dragoș Stanca, Cătălin Tolontan, Brăduț Ulmanu.
Referitor la Adevarul (si altii care practica strategia cu carti si dvd)
Toti, dar absolut toti, cunoscutii mei cumpara aceste ziare numai pentru carti si au inceput sa cumpere de cand cu astea. La toti acestia si cred ca nu sunt cazuri singulare ziarele sfarsesc impreuna cu folia de la carte adica la gunoi imediat ce intra in casa. Ma tot intreb:
– cum se simt jurnalistii stiind ca munca lor are pt cumparator o valoare mai mica decat cadoul? de fapt sunt carti cu ziar cadou nu invers pt majoritatea
– sunt constienti cei care cumpara spatii publicitare in ziarele astea cu tiraj de faptul ca de multe ori ziarele cumparate nu sunt deschise?
De acord cu Luke, nu cred ca as fi cumparat Adevarul “de buna voie” daca nu avea si cartea dorita.
Dar totusi m-am uitat si pe ziar si unele lucruri mi-au placut, cel mai mult ca nu are politica. Probabil ca voi tine minte acest lucru si daca vreodata voi cumpara ziare “de buna voie” atunci Adevarul se va afla printre preferinte. 😉
Eu cumpar Adevarul pt ziar (si chiar mi se pare ca oamenii de acolo muncesc) si nu iau niciodata cartile. Mi se pare cel mai bun ziar de pe piata, mai ales ca nu se baga in magarii politice.
Vreau sa achiesez totalmente la comentariul colegului Eddie. Si eu nu cumpar Adevarul, nici macar pentru cartea atasata.
(Eddie, sintem doi, frate! Adica 50% din comentatori. Adica nu cred sa mai existe un ziar cu o astfel de cota de piata. Cred ca o sa incep sa cumpar Adevarul!)
Jurnalistul roman – caine de paza? Sa fim seriosi!
De cand a inceput sa fie caine de paza sau, mai bine spus, cand anume a fost caine de paza dupa ’89 incepand? Sau cine? SI in ce fel (in termeni de jurnalim)?
Daca e sa ne limitam la jurnalismul local (a se intelege la nivel de oras care NU este Bucuresti, sau judet) – nimeni nu-l protejeaza pe jurnalistul care vine cu povestea verificata si cu potential evident de stire. Nu-l protejaza angajatorul, nici vreo alta institutie. O stim cu totii.
In momentul in care ii trimiti ceea ce poate fi viitoare stire o sa-ti (mi se) raspunda “Serghei, imi pierd painea daca insist la redactorul sef cu chestia asta”. Asa este, isi pierde painea. Buun… In cautare de job nou in presa locala. Evident, nu o sa-si mai gaseasca prea curand job pe aceeasi pozitie decat prin promisiuni dupa modelul “promit sa nu mai fac!”.
Comunicarea presei cu sursele: nada, zero, ioc, neam, pula. Te rogi de jurnalist sa te ajute cu o promovare, sau cu altceva si esti trimis la plimbare. Data viitoare cand ai informatii – le tii pentru tine, ca treaba pe daiboj… stim noi ce inseamna.
Apoi contextul actual: advertiser-ul si antreprenorul nu mai e dispus sa plateasca sume mari pentru publicitatea in presa scrisa. Da, inca ne tragem de manecuta, inca negociem, insa nu o sa ne tina mult nici asta.
Orientarea catre mediul online intr-o masura mai mare deja se face, insa, revenind la primul punct, stirile nu au voie sa raneasca pe nimeni, altfel iese cu bube, iar patronul trustului nu e dispus sa investeasca in bube.
PR pentru presa? Ioi! Nici nu se pune problema! Abia se face PR (a se intelege orice altceva decat Public Relations) pe presa audio-video, daramite pe presa scrisa. Si, acum, indraznesc sa bat cu ciocanul in perete, ai auzit vreodata in Romania de PR specializat pe partea online a presei?
Deci da, stim foarte bine unde am gresit si de ce.
Iar pentru Adevarul am o crunta lipsa de respect (puteam sa ma refer linistit la intreaga presa romaneasca), pentru lipsa de verticalitate de care dau dovada constant, pentru ceea ce numesc ei “stiri”, pentru calitatea continutului pe care mi-l ofera, pentru nepotismele pe care le sustin in spate, pentru feedback-ul lipsit de onestitate pe care il ofera societatii, pentru faptul ca nu fac nici 10% ceea ce ar trebui sa faca un grup de jurnalisti profesionisti.
Nu am nimic in mod special cu Adevarul, ci cu toata presa romaneasca. Am scris despre Adevarul doar pentru ca se face tam-tam fara rost.
Mi se pare ca aceasta generatie intermediara de manageri de presa (sa-i zicem “40” ) a coborat standardele in privinta formarii subordonatilor. Am vazut in anii recenti ceva ce nu credeam ca se poate: ziaristi agramati, inculti , superficiali si cu parti-pris -uri evidente. Nu ca exista astfel de persoane deranjeaza, ci faptul ca astfel de persoane sunt publicate, fara cea mai mica corectura. Nu spun de imbecilitati care tipa inca din titlu: acestea sunt cazuri ireparabile. Dar zic de lipsa de logica, de gandire din interiorul articolului si de usurinta cu care astfel de productii aluneca direct in pagina.
Si aici ajungem la implicarea pownershipului. Nu ca se pronunta relativ la continutul editorial, dar prin politica salariala, dau ocazia angajarii doar a mediocrilor.
P.S. Sunt curios sa stiu cati dintre redactorii-sefi – editorii generali – directorii editoriali au organizat cursuri de perfectionare cu ziaristii (stiind ce bagaj de cunostinte ofera actualele facultati de profil). Si de ce nu mai exista in scheme (sau exista doar cu numele) capul limpede ?
Sergiu: ai dreptate în multe locuri, cu o singură precizare – nu e nimeni care să facă o presă mai bună, deocamdată. De prin 2006, se agită apele pe internet/bloguri și în afară de păreri la fel de critice ca a ta, dar de regulă mai puțin articulate și cu mai mulți de “pula” în ele, nu se prea întâmplă nimic.
Ce text bun, Iuliane! Felicitări!
Am cumpărat azi “Dilema veche”, care pentru mine era un stindard în anii ’90, și după câteva pagini m-am plictisit. M-a întristat.
Eu am o parere diametral opusa. Este a unui simplu cititor.
Presa s-a numit la un moment dat “a patra putere in stat“. Puterea corupe si distruge. Mai corect spus: cel care nu stie sa foloseasca puterea cu discernamint se autodistruge.
Simplu, nu ?
PS: ma refer la fenomen in ansamblul sau. Faptul ca presa scrisa pe hartie devine tributara tehnologiei si o vireaza catre internet e deja alta discutie.
De ce am impresia ca toti jurnalistii vorbesc despre cauzele acestei crize in presa si nimeni nu face nimic?
“-Suntem in criza!!!
-Bine. Si…nu facem nimic?
-Pai am indetificat cauzele”
Si aici se opreste tot. Indetificam cauzele…
Daca s-au indetificat cauzele, nu credeti ca ar trebui sa se faca ceva? “Mogulii” sa-si redeseneze strategiile, jurnalistii sa-si schimbe atitudinea…
Ma gandesc cu groaza ca fac facultatea degeaba…. De ce cu groaza? pentru ca altceva nu vreau sa fac….
Sergiu ai dreptate de multe ori dar nu e nimeni care sa faca o presa mai buna