Crezi în povestea pe care o spui? Arată-i asta publicului

Storytelling. Cuvântul e unul din clișeele dominante ale ultimelor sezoane. Aprope că nu auzi prezentare, mai ales a cuiva care vine din alt business decât conținutul, care să nu glorifice în poncife pe cât de extatice, pe atât de elementare cuvântul. Totuși, la ICEEFest, în segmentul despre conținut din prima zi, am auzit niște lucruri care merită povestite. Ele se găsesc în prezentarea lui Guy Hughes-Wilson de la BBC, care a vorbit despre “a-ți câștiga dreptul de a spune poveștile”. De ce ar trebui să-ți câștigi acest drept? Presupun, fiindcă peisajul media al momentului este mult mai competitiv decât, de exemplu, acum 15 ani, când publicul era mult mai dispus să îngurgiteze cam orice i-ai fi oferit. Prezentarea lui Hughes-Wilson a avut cinci puncte care răspund la premisa despre care vorbim:

  1. Încalcă așteptările. Ceea ce spui nu trebuie să aibă o temă obișnuită.
  2. Arată de ce e valoroasă povestea. Dovedește că crezi în ea și publicul o va crede. Oamenii au nevoie de o percepție a autorului, vor să știe că ceea ce văd este punctul de vedere al cuiva.
  3. Dramatism.
  4. Creează un moment împărtășit (shared). Conectează-te la experiența publicului, la imaginația lui. Publicul are încredere în tine, e cazul să îi dai ceva autentic în schimb.
  5. Ajută-ți publicul să “locuiască” în poveste. Construiește personaje în care oamenii se pot recunoaște.

Preceptele de mai sus sunt și nu sunt noi. 1 și 3 sunt universal valabile, 4 ține de adecvarea la public, iar 5 e o șmecherie pe care povestitorii o practică încă de pe vremea romanului-fasciculă, cel pe care slujnica îl citea cu sufletul la gură, identificându-se cu contesa fără nume. Și noi, băieții, ne credeam d’Artagnan, când citeam Muschetarii, la opt ani, la fel cum revistele de femei practică aceeași identificare cu targetul în copertele cu frumoase celebre și aspiraționale, iar reclamele la detergent livrează o mamă dezirabilă, sexy și iubitoare. Lucrurile se complică față de acest nivel în literatură, dar narațiunea media, cu un target larg, poate funcționa – și crea lucruri valoroase – și pe acest palier.

Am lăsat la sfârșit punctul 2, fiindcă mi se pare simptomatic pentru vremurile pe care le trăim. Hughes-Wilson ne îndeamnă să ne asumăm statutul de autor și să “dovedim că credem în poveste”. În capul meu, asta se leagă de o revenire a subiectivității în conținut, pe care am întors-o pe toate fețele, printre altele, cu Mona Dîrțu, aici. În zodia preceptului despre care vorbesc intră Casa Jurnalistului, de exemplu, dar și așa-numitul nou jurnalism, cu varianta lui gonzo. E vorba în general de inovații postbelice, construite pe o abordare care exista în presă, dar era mai puțin teoretizată – ca dovadă termenul autohton, vetust, venit pe filieră franțuzească, de reportaj literar.

M-au interesat toate astea fiindcă îndemnul la subiectivitate vine din partea unui tip de la BBC, mama imparțialității și a distanțării de subiect. E clar, lumea se schimbă.

P.S.: Fotografia folosită o am de pe Mediafax, care a publicat un “zoom” foarte bun cu imagini de la ICEEFest.

Post your thoughts