Consiliul Suprem de Aprehensiune a Ţării

De ieri, de când a început circul pe tema vulnerabilităţilor din strategia de apărare, mă chinuieşte un gând. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, compus din oameni care ar trebui să priceapă care-s, da, vulnerabilităţile României şi pe care-i plătim să ne apere, e cam analfabet, la propriu sau cel puţin din punctul de vedere al regulilor de comunicare. Să ne întoarcem la fragmentul care a stârnit tot tapajul:

Fenomenul campaniilor de presă la comandă [subl. n.] cu scopul de a denigra instituţii ale statului, prin răspândirea de informaţii false despre activitatea acestora, presiunile exercitate de trusturi de presă asupra deciziei politice în vederea obţinerii de avantaje de natură economică sau în relaţia cu instituţii ale statului reprezintă o altă vulnerabilitate a statului român.

De ce am subliniat ce am subliniat? Fiindcă din formulare e clar: apărătorii patriei îşi închipuie că ar exista şi campanii ne-“la comandă”. Probabil că democraţia, în capul cetăţenilor ăstora, e un fel de stradă pe care umblă tot felul de campanii fără stăpân, eventual încântate (ele, campaniile) de modul cum guvernul la putere (Tăriceanu, Boc, nu importă) gestionează criza şi alte chestii, aplaudând ca focile la zicerile Elenei Udrea şi naiba mai ştie ce.

Explicaţie superfluă poate pentru cititorul mediu al Comanescu.ro, dar utilă pentru CSAT: oricine care a avut treabă, vreodată, cu vreo publicaţie sau vreo televiziune ştie perfect că o campanie de presă presupune o strategie, nişte obiective de atins şi coordonarea între diverşi oameni (fie aceştia numai editorul şi detepistul). Există de fiecare dată, sub o formă sau alta, un manager, care, ghici, ciupercă, comandă ce se-ntâmplă în campania cu pricina.

În rest, să fii CSAT şi să te sperii de presă în asemenea hal cred că dă o măsură destul de clară a solidităţii instituţiilor statului. Ăsta nu-i consiliu de apărare, ci de aprehensiune. Iar ca presa să se sperie şi ea şi să zbiere din gură de şarpe pe marginea acelui paragraf inept mi se pare la fel de caraghios. În cei 20 de ani trecuţi, în România au fost vremuri în care lucrurile au arătat de-a binelea prost pentru presă: mineri care devastează redacţii, guvern care le-ncalecă, maşină de hârtie care dă hârtie cui îi convine, tipografi care se desolidarizează de conţinutul publicaţiilor şi-aşa mai departe. Cred că presa are dreptate să se teamă, dar numai de halul în care şi-a subminat singură credibilitatea în ultimii ani, amestecându-se cu aceiaşi politicieni de care se sperie acum.

  1. trustman Reply

    cred ca se refereau la diferenta intre:

    – o campanie de presa normala, care poate implica o comanda de genul redactorul sef care-ti cere fa-mi o ancheta despre influenta x asupra lui y. ceea ce e normal atata timp cat campania serveste interesul public.
    – o campanie platita de cineva din afara ziarului x sau o campanie care e comandata de patronat (care in romania se amesteca cu interese politice evidente in cazul unui trust de presa si cu interese mai putin evidente in cazul altuia) si care campanie vizeaza mai putin interesul public cat decredibilizarea unui adversar politic sau obtinerea altor avantaje.

    stim foarte bine amandoi ca presa, ca si politica, nu e bantuita de ingeri. iar in romania e si mai si.

    campaniile de presa la comanda exista, asta trebuie recunoscut, si nu de cand a venit basescu la putere ci de ani si ani. am lucrat ani de zile in monitorizare de presa si atunci cand citesti 20 de ziare zi de zi incepi sa vezi campaniile de presa foarte bine. omul de rand care se uita pe unul-doua nu poate sesiza insa asta.

    in loc de inflamarea vocala a ziaristilor romani la cititul documentului cu pricina as fi preferat o reactie mai matura si breasla sa-nceapa sa-si faca ordine in ograda. doar ca, tipic romanesc, e mai usor sa tipi ca se ataca libertatea presei in loc sa vezi ca primul care o ataca esti tu, ziaristul, care accepti mizeriile din jurul tau, la propriu tau loc de munca.

  2. Iulian Comanescu Reply

    Trustman: bine-ai revenit 🙂

    Departe de mine ideea de a spune că totul e-n regulă în presă. Totuşi, nu cred că domnul CSAT ar trebui să ne pună la hermeneutică pe documentele elaborate.

    Ai dreptate, ziariştii care îşi dau ochii peste cap sunt la fel de deplasaţi precum CSAT-ul care dobândeşte mania persecuţiei în aceste zile. Nu cred însă că treaba cu “ordine în ogradă” se va petrece prea curând…

Post your thoughts