Ciocoii vechi și noi. Și mai ales foarte noi

Ciocoii: sunt peste tot, mai ales de când i-a conjurat Dan Diaconescu. Distinsa lingvistă Rodica Zafiu a scris de curând un articol revelator despre ei în “Dilema veche”. Totuși, cum de s-au trezit ei, ca să ne bântuie, tocmai acum, în 2012?

Rodica Zafiu dă o explicație precisă și greu de contestat despre istoria cuvântului. Inițial, ciocoi însemna servitor sau slugă boierească, un soi de personaj secund, trăitor pe lângă curtea potentatului, personaj care de la un punct încolo a căpătat conotații negative și de putere/asuprire, de factor de decizie (negativă) în privința unor chestiuni care privesc ceva numit popor.

De un astfel de sens s-au legat Nicolae Filimon – cu celebrul Ciocoii vechi și noi – și, adaugă Rodica Zafiu, Heliade Rădulescu sau V. A. Urechia. La acești autori, e vorba de un fel de parveniți, care au uzurpat, ca arendași sau din alte poziții subalterne, autoritatea boierului.

Reintrat în circulație, pe limba lui Dan Diaconescu, cuvântul pare a spune altceva: o specie nu doar omniprezentă, ci și omnipotentă de asupritori, care tinde a se adăuga, în Olimpul bizarilor zei ai corupției din România post-revoluționară, Baronului local sau Mogulului.

Rodica Zafiu mai amintește cu folos de faptul că același ciocoi căpăta un sens asemănător cu cel de azi în Scînteia anilor ’50, ca opresor generic și reprezentant al burghezo-moșierismului, fără nuanțe și grad de autoritate. De acolo – sau poate din titlul bine cunoscut al romanului lui Filimon – l-a luat șeful OTV și al PP-DD.

Totuși, e ceva care scârțâie aici: la Dan Diaconescu, și în Scînteia, vorbim de asupritori discreționari. În dicționar și istoria literaturii, e mai degrabă un intermediar al puterii, de felul celor care făceau ochi într-o țesătură socială în același timp mai așezată și mai complicată. Baronul local stăpânește un teritoriu, iar Mogulul, un business/o industrie. Peste ce e șef Ciocoiul?

În lipsa altui domeniu, peste spaimele și frustrarea Poporului. E ciudat faptul că Dan Diaconescu l-a învestit – și restul presei îl propagă, ca atare – cu puteri nemăsurate, fiindcă ar trebui, încă odată, să depindă de cineva. O primă explicație o găsim în însăși biografia lui Dan Diaconescu. Acum câțiva ani, fondatorul OTV și al PP-DD perora vreme de câteva nopți, în eter, într-un serial intitulat Jos labele de pe Televiziunea Poporului, în care își povestea diferitele aventuri post-revoluționare. În serialul respectiv – de la un capăt la altul o provocare la adresa CNA, cel care putea să-l interzică – Diaconescu amintea, voalat, de diferite personaje sus-puse, de care se lovise în toată cariera lui audiovizuală. Câteva dintre ele puteau fi identificate prin foști primi-miniștri și președinți ai României. Dar restul?

Restul erau ciocoi. O primă explicație, mulțumitoare, pentru cariera pe care o are azi cuvântul în zicerile lui Diaconescu e cercul de intermediari cu putere de decizie de care s-a lovit acesta în propria ascensiune. Important – și periculos – acum, inventatorul OTV a avut de-a face cu destui oameni de casă (altă sintagmă preluată din literatura de manual școlar, în mod productiv, de presă) ai diferiților potentați. Dincolo de rezonanța onomatopeic-aliterativă, de anii ’50 și de titlul lui Filimon, ciocoii au înviat în discursul lui Diaconescu și în consistentele ecouri media ale acestei vorbiri ca o frustrare din trecut și o revanșă, acum, că Diaconescu se prostește pe toate posturile TV (așa cum anticipam la începutul anului) cu mascarade de rang mai înalt, ca Oltchim.

Însă ei, ciocoii, nu s-ar fi propagat atât de bine dacă ar fi fost doar o obsesie personală a otevistului posesor azi de ambiții mai înalte. Diaconescu știe să construiască un discurs public foarte bine, ca pe o saga, cu desfășurare în timp, răsturnări de situație spectaculoase și deznodământ. Pentru asta îți trebuie o ureche fină față de supărările celor care aud același discurs. Probabil, publicul – și electoratul – lui Diaconescu are aceeași problemă cu Diaconescu. El nu se întâlnește nici cu Năstase, nici cu Iliescu, nici cu Ponta, și nici cu Băsescu. Ci cu intermediarii acestora, de pe la administrații financiare, poliție și de prin alte focare de infecție socială, altfel spus, aparatul de stat. Într-o țară în care mogulii și baronii locali se consolidează tot mai mult, se creează, ca la sfârșitul secolului al XIX-lea, necesitatea acestor intermediari. Cumva, inadvertența la timpul prezent a părintelui Elodiei trasează un viitor, fiindcă altfel n-ar fi făcut atâta vâlvă.

Articol scris pentru ediția de joi, 4 octombrie a săptămânalului Dilema veche.

Post your thoughts