Cele mai tari 15 cântece despre București

Fiecare oraș are melodiile lui. Bucureștiul, mai puține ca Parisul sau New Yorkul, am identificat doar câteva zeci. Totuși, atunci când Timpuri Noi fac ca lupii în pădure la Băneasa, Pantelimonul petrece cu BUG Mafia, Gică Petrescu se ține de combinații cu o fată, iar Violeta duce găleata la gunoi, orașul se colorează într-un fel pe care parcă îl știam, parcă ne miră. Murdar, urât mirositor, parfumat, sexy, colorat, bântuit, atrăgător, ucigaș, Bucureștiul are cel puțin 15 vieți, pe care Șapte Seri ți le explică mai jos.

15. București 555 – Adda feat. What’s Up


O piesă pop-dance curățică, dar care nu trece mai departe de „Poți să iubești, poți să zâmbești, București”. Merită un loc în top, chiar și ultimul, mai mult pentru clipul care e o încercare stimabilă, dar mutantă de a umple Bucureștiul de glamour, cu filmări aeriene, time lapse-uri și o pseudo-orchestră de coarde înșirată noaptea pe podul Basarab, ăla nou. Nu știu ce-ar simți un străin care s-ar uita la clipul ăsta, dar pe mine mă doare puțin sufletul și îmi amintesc de zicerea lui Alexandru Paleologu din anii ’90: „Bucureștiul seamănă cu o cocotă săracă, care se fardează.”

14. La margine de București – Gică Petrescu: romanță, incest și proletcultism

Desigur, Gică Petrescu, care, la fel ca Victor Hugo, n-a fost un om, ci un secol, nu putea lipsi de pe această listă. Toată lumea știe de Fetițe dulci ca-n București, dar noi am ales La margine de București, un fel de romanță-recitativ, în care Gică Petrescu îi propune iubitei tot felul de sătănii, cum ar fi să se-mbete și să facă-mpreună pe lăutarii, la el acasă. Probabil că iubita nu acceptă, căci în strofa viitoare sprințarul Gică se jeluiește, după ce-a lăsat-o, pentru ca ulterior lucrurile să ia o turnură ilegală, incestuoasă: „Suntem ca doi frați, aici tata pe mama iubise”. În recitativ apar, n-o să credeți, niște muncitori cu fața arsă, cu pâine caldă și alte spanacuri proletcultiste.

Ne batem joc. Nedrept, pe ici, pe colo, fiindcă piesa are multe ici-uri și colo-uri în care tremolo-ul lui Gică (că nu pot să-i zic vibrato) e convingător. Versurile și muzica sunt ale lui Ion Vasilescu. Pe Wikipedia piesa e datată 1939, dar zău dacă înțeleg ce-i cu muncitorii ăia, raportat la un asemenea an. Texte subversive?

La margine de București are desigur și alte variante, a Ionelei Prodan sau o chestie contemporană făcută de Mircea Tiberian și Nadia Trohin.

13. Constantin și Veronica – Mircea Vintilă: industrializare forțată

Dracu’ știe cum rezistă azi acest gen de piesuliță folk educativă din anii ’70, dedicată cu viză de la partid țărănușilor de la școala profesională, dar rezistă cu brio. Constantin vine la oraș dintr-un sat din Bărăgan cu vreo două mii de lei „în pieptar”, dar eșuează „sus la Cina, la o bere, banii lui îi dau putere să se simtă domnișor”. Acolo dă, v-ați prins, de Veronica, care vrea Helena Rubinstein și… Farmec. Se pare că le obține, deși lui Constantin „i-a zis mama, i-a zis mama: Constantine, ține seama, fetele de la oraș…”…

N-am găsit autorul cuvintelor versificate cu un fel de meșteșug demodat, dar pare a fi chiar Mircea Vintilă, dacă nu vreun poet utecist din epocă, desuet dar nu tocmai lipsit de talent. E în orice caz o piesă foarte Mircea Vintilă, fiindcă nu are decât coveruri făcute de amatori și ciudați. Păcat că azi, chiar și Mircea Vintilă o cântă ca pe un cover.

12. Atenție, se închid ușile – Vama veche: de dragul versurilor

Nu e cea mai cunoscută piesă a Vamei Vechi despre București, dar e de neevitat, de dragul versurilor: „Mă duc dimineață, mă duc la metrou, voi știți ce-i acolo, nimic nu e nou: copiii visează că au un palat, metrou-i dezvață mereu de visat.” Pianul de o siropoșenie irezistibilă al lui Traian Bălănescu numără maniacal un-doi-trei, un-doi-trei, copilul fără vise se-alege cu o geacă de blugi, maturitatea și praful de pe tobă.

11. Pantelimonul petrece – BUG Mafia: la ceai dansant

BUG are o grămadă de piese despre cartiere și microraioane, dar am ales Pantelimonul petrece fiindcă e ceva pe care se poate dansa și care reconstituie atmosfera „bairamurilor” din anii ’90. Un chef la cineva acasă, sâmbătă noaptea, pe motiv că „mă-sa și tac-su se întorc mâine după-amiază”. De pe vremea când hașișul se chema hașiș, sexul se făcea doar în doi (băiat și fată), în dormitor (stați la rând!), iar traficanții vindeau Durex. Cum ar zice Baudrillard: „Alienation… good old times!”

10. Matelo Ferret – Mademoiselle de Bucarest: Ca să avem și ceva străinez

Nu e cu vorbe, dar e foarte interesantă, mai ales dacă aveți plăceri cât de mici la jazz. Matelo Ferret e un chitarist cu legături cu Django Reinhardt. Nu am găsit prea multe date despre el, dar omul știe cu manouche-ul. Piesa începe a la Django, pentru ca după aceea lucrurile să se transforme într-un fel de taraf cu swing (da, se poate și așa ceva), în care chitara lui Matelo sună ca un țambal. Clar, Matelo ăsta știa cu ce se mănâncă Bucureștiul sau cel puțin lăutăria de Dâmbovița.

9. București – Sișu feat. Cabron și Giovanni: înjurături drăgăstoase

Hip-hop-ul românesc și o serie de manele sunt pline de piese despre București și bucureșteni la persoana a treia, gen: „Știi bine, -i București, știi bine, -o s-o pățești, e paradisul bagabonților, patria golanilor”. Am citat din La Familia, fiindcă în 2013 Sișu a schimbat macazul, asumându-și paradigma metafizică a Bucureștilor după cum urmează: „Când spui: «Ce morții mă-tii faci, pe unde ești?», înseamnă că vorbești cu un prieten pe care îl iubești. D-aia nu mereu când înjurăm înseamnă că e rost de ceartă. Așa ceva pe străzile din București se-nvață.” Cabron intervine cu ceva siropos: „București, București, nu-ți vine să pleci”, iar Giovanni bagă la sfârșit și el o treabă evident aspirațională, plină de „fetițe figurante”.

8. Veta – Timpuri noi: hâțână-hâțână-mă

Artan și Dan Iliescu, aflați în culmea gloriei, mimează pe acest cântec de pe Basca abundenței (1988) un viol „în pădure la Băneasa, în pădure la Băneasa”, după cum urmează: „Stai o clipă, Veto, fiindcă vreau ca să te fac… sunt Terente, ba nu, sunt Jack Spintecătorul”. Acordurile diminuate ale lui Iliescu și baritonul cufundat în azot lichid al lui Artan transformă această stupizenie perfectă, atent premeditată, în ceva hipnotic. Încercați și voi să spuneți de câteva zeci de ori: „Hâțână-hâțână-mă-hâțână-hâțână-mă”, ca Artan, și o să înțelegeți ce vreau să spun.

Piesa e-n București nu numai fiindcă aici pică Pădurea Băneasa administrativ-teritorial, ci și fiindcă exorcizează al naibii de amuzant ethosul de violuri, femei tăiate în două și chinezi în valiză al orașului din acei ani.

7. Subcarpați – Lăutar de București: Dâmbovița curge prin Bronx

Dacă n-ați ascultat sinteza de chestii tradiționale și hip-hop a celor de la Subcarpați căutați-le albumele, se găsesc moka, legal, pe Internet. Refrenul piesei e reprezentativ pentru acest gen de sinteză aiurită, dar organică: „Lăutar de București, ție-ți place să trăiești. Te-adaptezi pe unde treci, ca să ai să povestești. Pe calculator fac muzică de doi le-le-lei, dragu mi-i să cânt la oameni pân-am să mor.” Ce să mai spui?

6. Bucureștiul negru – Paraziții: sinestezie pestilențială

Pentru versurile care descriu revelator ce ți se poate întâmpla în orașul ăsta de… – dar să le dăm cuvântul Paraziților: „Mergi pe stradă, te-mpiedici ca un bou și nu te bagă mai nimeni în seamă. Toți sunt atenți ca să nu cadă ca proștii într-o groapă, să nu ia o piatră în picioare c-asta doare. Senzațiile-s nasoale…” Un cântec pestilențial, despre mirosuri, care îmbină sinestezia lui Baudelaire cu adevărul cefal, apter și mai ales infect.

5. 2.0.1.2. – Electric Brother feat. Junkyard: criză fierbinte

Bucureștiul e o sinecdocă, mai precis o șaormă, în acest electro din culmea crizei. Șaorma e înghițită între 100 de beri la club și un duș, înainte de restartul corporatist de a doua zi. Junkyard repetă în buclă: „Doi, zero, unu, doi, bagă-mă, bagă-mă-n pe-pe-perete” (rimă: „Una… beată ca un burete”), iar Electric Brother îl susține cu un riff de chitară definitiv, tot în buclă. Cum de n-a fost piesa asta hit? Incredibil.

4. Violeta – Sarmalele Reci: mireasma dragostei (?)

Niciun cuvințel despre București în cântecul ăsta, dar unde altundeva s-ar fi putut petrece așa ceva? „Violeta duce găleata la gunoi. Toți băieții de la scara trei o privesc cum duce găleata la gunoi și suspină lung în urma ei: «Mama, ce mișto e, parc-o vezi în film. Violeta Stroe, noi toți te iubim!»” O bossanovă scrisă de Mihai Iordache, saxofonistul, și punkerită de versurile scrise într-un tomberon ale lui Florin Dumitrescu. Dar stați, bossanovele au și ele de-a face cu favelas, așa că…

3. Hotel Cișmigiu – Vama Veche: dezastru cu happy end

„Fire-ai al dracu’ de buncăr, care-ți zice hotel” e pe Elisabeta, între Gambrinus și Humanitas. Azi are patru stele, dar după 1989 devenise cămin al Academiei de Teatru și Film, cu alte cuvinte o cocină de nedescris, rezultată din degradarea deja degradatei, pe vremea comunismului, hardughii. Povestea spune că prin ’93 sau ’94, când holurile erau în beznă, o fată, întâmplător basarabeancă, a încercat să intre în lift, fără să poată vedea că liftul nu era acolo, și a căzut în gol câteva etaje. A murit cu zile, după ce a stat câteva ore, piftie, în casa liftului, fără să primească ajutorul nimănui.

Toată treaba le-a inspirat lui Tudor Chirilă și Cristi Iacob (actor, colaborator punctual al Vamei) un cover la Hotel California, furios și plin de obscenități, apărut pe primul album al Vamei Vechi, din 1996. Varianta de pe disc e cam rasolită, dar piesa era un climax al concertelor din anii ’90 ale trupei, aflate și ea la climax. Toată lumea urla cu Chirilă, pe vremea aceea, geopolitic: „Americanii-s de vină, futu-i în gură să-i fut.”

Astăzi, toată treaba are și un happy-end, și nu cel cu Marele Licurici, geopolitica și scutul anti-rachetă. Fata care a căzut în cap și a stat trei ore fără să primească ajutor trăiește. Proletara Emmă Bovary din mai mult decât pasabilul „Bună, ce faci” al lui Alexandru Maftei e chiar Dana Voicu, basarabeanca de acum 20 și mai bine de ani.

2. Cristina – Maria Răducanu: transmutație

Excentrica, anti-vedeta și hipertalentata Maria Răducanu a luat o stupidă proto-manea de Albatros și a transformat-o într-o obsesie culturală. Cristina conține cu siguranță cele mai idioate versuri care au fost scrise vreodată despre oraș: „Când se lasă seara peste București, eu mă uit la tine, dar văd că nu ești.” Obsesia s-a transferat și în titlul unui film din 2013 al lui Corneliu Porumboiu. Dacă o asculți pe Maria Răducanu la La Scena într-o seară, târziu, îți dai seama ce loc bântuit e orașul, de la Curtea Veche a lui Mateiu Caragiale la Mântuleasa lui Eliade. Dacă o cauți pe YouTube, oprește-te la varianta live, cu un chitarist pe nume Krister Jonsson, și nu pe cea academică.

1. Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seară – Jean Moscopol: farmecul tandru al burgheziei

…seară, iară, într-o cârciumioară la șosea. Diminutivele sunt moartea poeziei, dar aici e unul țintit cu precizie de sniper, fiindcă în „cârciumioară” stă toată tandrețea mic-burgheză a piesei lui Vasilescu. E genul de melodie pe care ți-o fredona bunica în anii ’70, dar poate scoate azi hipsterii din grețuri la petreceri pretențioase. Înregistrarea e perfect construită, cu fluieratul lui Moscopol și pasajul orchestral dinspre sfârșit, dar tinzi să uiți de asta, vrăjit(ă) de tenorul tandru, graseiat și cu un vibrato fantezist, totuși precis și rafinat, al lui Moscopol. Trei minute zero secunde perfecte, care te fac să te întrebi ce-ar fi fost muzica românească dacă Trio Grigoriu n-ar fi fost obligat să râdă în soare precum cimpanzeii, de pe macarale, iar Angela Similea, să behăie prin parcuri despre trenul galben fără cai. Dar Bucureștiul – oare ce-ar fi fost?…

Articol scris pentru Șapte Seri. Foto: Brandedcont.net.

  1. lupixxx Reply

    Aș adăuga câteva:

    1. Ombladon – Noapte Buna Bucuresti Feat. Guesswho
    2. Jupiter – BUCHAREST feat. Skilltester Stabbone
    3. CTC – Bucuresti (cu Kgula si Naighba)

Post your thoughts