Ce-s alea firme-fantomă și cu cine se bate Fiscul?

Un articol apărut în Capital ne povestește că procedura de înființare a unei firme va fi mai dificilă la capitolul “sediu”. Actul care atestă sediul trebuie înregistrat la Administrația Financiară (contract de închiriere, comodat, hârtie de proprietate) și, în plus, reglementările mai noi interzic funcționarea mai multor firme decât numărul de camere într-un apartament de bloc.

Capital ne spune că “sediul social în apartament de bloc și înregistrarea mai multor firme în același spațiu sunt, din punctul de vedere al Fiscului, metode susceptibile de evaziune fiscală” și că “teoretic, scopul acestor restricții și al birocrației excesive e limitarea numărului de firme-fantomă”. Teoretic. Dar practic? Practic, suferă firmele și antreprenorii cinstiți.

În primul rând, Administrațiile Financiare au început să elaboreze proceduri care complică lucrurile mai rău decât normele emise de guvern și ANAF. Citiți în Capital cum, de pildă, un aviz se transformă în mai multe. Asta ar fi o primă problemă. Cine și-a făcut măcar o firmă știe că unul din cele mai dificil de obținut lucruri e acordul vecinilor “în cruce”, o prevedere cu iz de revoluție bolșevică/1917. Pe de altă parte, numărul de zile în care se poate înființa o societate comercială e un soi de indicator de performanță și deschidere economică; în termeni de imagine, România va scădea la acest capitol, tocmai acum, când avem mai multă nevoie de investitori străini.

ACUM SĂ VEDEM CUM STAU LUCRURILE LA CAPITOLUL “EVAZIUNE FISCALĂ” ȘI “FIRME-FANTOMĂ”. Să începem cu cea de-a doua sperietoare. Ce e o firmă-fantomă? Probabil, un mic SRL prin care sunt trecuți niște bani pe care “cineva” vrea să-i dea “altcuiva”, în chip de stație intermediară. Banii vin din surse cum ar fi statul, avutul comun etc., iar firma îi obține printr-o licitație cu dedicație, contract cu încredințare directă sau ceva asemănător.

Dacă o firmă-fantomă e suficient de conectată la sistemul clientelar din economia românească, mi se pare foarte greu de crezut că asociații ei nu vor fi în stare să obțină acte referitoare la altceva decât un apartament de bloc în chip de sediu. Firme de apartament își fac nu “băieții deștepți”, ci, mai curând, cei care “schimbă viteza” într-o țară ca România, cei care încearcă să urce treapta de la angajat la proprietar/antreprenor. Fără prea multe proptele și resurse la început. Apoi, unii din ei ajung departe.

Din astfel de oameni se constituie mediul privat, de întreprinzători. Asta, dacă nu vrem o încrengătură de “foști” în centrii nervoși ai economiei de piață românești.

SĂ TRECEM LA A DOUA SPERIETOARE, EVAZIUNEA FISCALĂ. Probabil că, statistic, cel mai frecvent tip de evaziune fiscală din România e munca la negru. Or o procedură mai dificilă de înființare a firmelor nu face decât să încurajeze economia subterană. Piedicile birocratice apar exact acolo unde întreprinzătorul ar trebui să simtă o lejeritate din categoria: “OK, pot să-mi fac firmă acasă în cinci zile, de ce n-aș plăti 16% impozit?” Deci, aici, reglementările noi încurajează evaziunea fiscală, în loc s-o combată.

Ar mai fi un al doilea tip de evaziune. Presupun că a nu plăti taxele, cu intenție, tot la acest capitol, “evaziune”, intră, din ce aud cu privire la controalele ANAF din instituțiile media. Ideea de a înființa o firmă, de a păpa TVA-ul și a intra în faliment cu ea e la îndemâna oricui, deci și/mai ales a cuiva care nu are decât un apartament de bloc ca sediu. Aici, bețele puse în roate de guvern și ANAF ar putea funcționa.

Ce te faci însă că regulile lovesc și în golani, și în oamenii serioși care vor să demareze o afacere? E o prezumție de vinovăție, ca și cum ai interzice bursele pentru că pe ele pot apărea speculatori sau alți oameni care nu joacă cinstit.

Pentru investitorii externi, e încă un semnal prost, gen “mărim TVA-ul, ba nu e bine că l-am mărit”. Procedurile de înființare a unei firme sunt un slide obligatoriu în orice market due dilligence pe care îl face o companie străină aflată în căutare de profit în România. Că statul încearcă să facă ordine în sistemul de companii, care se desființează oricum pe capete din cauza crizei, e în principiu în regulă. Problema e că, în cel mai bun caz, statul descurajează, odată cu potențialii evazioniști, și oamenii cinstiți cu inițiativă. Într-o democrație normală, ceea ce nu e interzis e permis. În România, ceea ce e permis depinde de administratorul de bloc și circa financiară…

P.S.: Da, și eu am o firmă din categoria “sub 100 de mii de euro pe an”, dar nu am nicio problemă cu sediul, n-aș fi avut nici dacă trebuia să o înființez pe noile reglementări. Și nici cu taxele, care sunt plătite la zi 🙂

2 thoughts on “Ce-s alea firme-fantomă și cu cine se bate Fiscul?”

  1. Pingback: avemblog.net

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *