Ce-s alea firme-fantomă şi cu cine se bate Fiscul?

Un articol apărut în Capital ne povesteşte că procedura de înfiinţare a unei firme va fi mai dificilă la capitolul “sediu”. Actul care atestă sediul trebuie înregistrat la Administraţia Financiară (contract de închiriere, comodat, hârtie de proprietate) şi, în plus, reglementările mai noi interzic funcţionarea mai multor firme decât numărul de camere într-un apartament de bloc.

Capital ne spune că “sediul social în apartament de bloc şi înregistrarea mai multor firme în acelaşi spaţiu sunt, din punctul de vedere al Fiscului, metode susceptibile de evaziune fiscală” şi că “teoretic, scopul acestor restricţii şi al birocraţiei excesive e limitarea numărului de firme-fantomă”. Teoretic. Dar practic? Practic, suferă firmele şi antreprenorii cinstiţi.

În primul rând, Administraţiile Financiare au început să elaboreze proceduri care complică lucrurile mai rău decât normele emise de guvern şi ANAF. Citiţi în Capital cum, de pildă, un aviz se transformă în mai multe. Asta ar fi o primă problemă. Cine şi-a făcut măcar o firmă ştie că unul din cele mai dificil de obţinut lucruri e acordul vecinilor “în cruce”, o prevedere cu iz de revoluţie bolşevică/1917. Pe de altă parte, numărul de zile în care se poate înfiinţa o societate comercială e un soi de indicator de performanţă şi deschidere economică; în termeni de imagine, România va scădea la acest capitol, tocmai acum, când avem mai multă nevoie de investitori străini.

ACUM SĂ VEDEM CUM STAU LUCRURILE LA CAPITOLUL “EVAZIUNE FISCALĂ” ŞI “FIRME-FANTOMĂ”. Să începem cu cea de-a doua sperietoare. Ce e o firmă-fantomă? Probabil, un mic SRL prin care sunt trecuţi nişte bani pe care “cineva” vrea să-i dea “altcuiva”, în chip de staţie intermediară. Banii vin din surse cum ar fi statul, avutul comun etc., iar firma îi obţine printr-o licitaţie cu dedicaţie, contract cu încredinţare directă sau ceva asemănător.

Dacă o firmă-fantomă e suficient de conectată la sistemul clientelar din economia românească, mi se pare foarte greu de crezut că asociaţii ei nu vor fi în stare să obţină acte referitoare la altceva decât un apartament de bloc în chip de sediu. Firme de apartament îşi fac nu “băieţii deştepţi”, ci, mai curând, cei care “schimbă viteza” într-o ţară ca România, cei care încearcă să urce treapta de la angajat la proprietar/antreprenor. Fără prea multe proptele şi resurse la început. Apoi, unii din ei ajung departe.

Din astfel de oameni se constituie mediul privat, de întreprinzători. Asta, dacă nu vrem o încrengătură de “foşti” în centrii nervoşi ai economiei de piaţă româneşti.

SĂ TRECEM LA A DOUA SPERIETOARE, EVAZIUNEA FISCALĂ. Probabil că, statistic, cel mai frecvent tip de evaziune fiscală din România e munca la negru. Or o procedură mai dificilă de înfiinţare a firmelor nu face decât să încurajeze economia subterană. Piedicile birocratice apar exact acolo unde întreprinzătorul ar trebui să simtă o lejeritate din categoria: “OK, pot să-mi fac firmă acasă în cinci zile, de ce n-aş plăti 16% impozit?” Deci, aici, reglementările noi încurajează evaziunea fiscală, în loc s-o combată.

Ar mai fi un al doilea tip de evaziune. Presupun că a nu plăti taxele, cu intenţie, tot la acest capitol, “evaziune”, intră, din ce aud cu privire la controalele ANAF din instituţiile media. Ideea de a înfiinţa o firmă, de a păpa TVA-ul şi a intra în faliment cu ea e la îndemâna oricui, deci şi/mai ales a cuiva care nu are decât un apartament de bloc ca sediu. Aici, beţele puse în roate de guvern şi ANAF ar putea funcţiona.

Ce te faci însă că regulile lovesc şi în golani, şi în oamenii serioşi care vor să demareze o afacere? E o prezumţie de vinovăţie, ca şi cum ai interzice bursele pentru că pe ele pot apărea speculatori sau alţi oameni care nu joacă cinstit.

Pentru investitorii externi, e încă un semnal prost, gen “mărim TVA-ul, ba nu e bine că l-am mărit”. Procedurile de înfiinţare a unei firme sunt un slide obligatoriu în orice market due dilligence pe care îl face o companie străină aflată în căutare de profit în România. Că statul încearcă să facă ordine în sistemul de companii, care se desfiinţează oricum pe capete din cauza crizei, e în principiu în regulă. Problema e că, în cel mai bun caz, statul descurajează, odată cu potenţialii evazionişti, şi oamenii cinstiţi cu iniţiativă. Într-o democraţie normală, ceea ce nu e interzis e permis. În România, ceea ce e permis depinde de administratorul de bloc şi circa financiară…

P.S.: Da, şi eu am o firmă din categoria “sub 100 de mii de euro pe an”, dar nu am nicio problemă cu sediul, n-aş fi avut nici dacă trebuia să o înfiinţez pe noile reglementări. Şi nici cu taxele, care sunt plătite la zi 🙂

  1. avemblog.net Reply

    Ce-s alea firme-fantomă şi cu cine se bate Fiscul? « Comanescu.ro…

    Noi masuri menite sa distruga orice sansa a sectorului privat de a se dezvolta in Romania….

Post your thoughts