Ce pierdem odată cu Andrei Gheorghe

 Am o poveste cu Andrei Gheorghe, una dintr-o grămadă de povești cu care v-aș putea distra sau aș putea să mă laud că am fost prieten cu el, am, cum spuneam, o poveste care merită spusă, fiindcă arată ce pierdem, dincolo de un om care este personificarea radioului FM din România.

Prin 2005, scriam de media la Evenimentul zilei și aflu că Sorin Ovidiu Vîntu se întâlnește cu managementul Realitatea TV în Cretca. Era o știre serioasă, importantă, fiindcă Vîntu nu-și asumase proprietatea Realității TV și proprietatea media e o chestiune de interes public, mai ales când e, cum spuneam, neasumată.

Aveam știrea dintr-o singură sursă, deși cu totul sigură. Cine a făcut jurnalism altfel decât se face azi pe televiziuni urlătoare și în cotidiene-speluncă știe că asta nu e destul. Și nu e vorba de teoria școlărească cu verificarea din două sau trei surse, o să vedeți. Ci de completitudinea informației și persuasiunea, retorica a ceea ce scrii. Împreună cu un coleg de la investigații, ne-am apucat de săpături. Colegul a găsit o listă cu pasageri dintr-un charter care decola de pe Băneasa, cu toate numele importante din managementul postului și câteva vedete clasa Gheorghe-Stelian Tănase-Răzvan Dumitrescu, dar tot nu ni se părea destul pentru un text betonat.

Trec vreo două săptămâni, dar nu mai găsim nimic. Într-o zi, pontul vine în redacție, pe altă cale. Se discută în ședința de sumar și sunt luat la rost de șefi:

—De ce nu știm de asta?

—Păi, știm, zic, dar nu avem cum construi ceva solid. Iar o dăm cu “surse bine informate susțin că în spatele Realității TV e Vîntu”?…

Cu un profesionalism vizionar care m-a făcut, printre altele, să renunț la presa instituțională, cei doi șefi se zborșesc la mine să îi sun pe oamenii din Realitatea. Nu era loc de întors, degeaba mă chinuiam eu să construiesc ceva. Plec sictirit din ședință și îmi aprind o țigară pe hol, unde se mai fuma. Investigația lui pește prăjit, precis o să-mi confirme dacă-i sun, mă gândeam… Îmi vine totuși o idee. Strâng vreo trei departamente, Cultură, Media și Investigații, le dau telefoanele de la lista de pasageri a charterului și îi pun să sune în același timp. M-am gândit că oamenii respectivi n-o să apuce să vorbească între ei și se vor produce bâlbe.

După vreo jumătate de oră, ne strângem și confruntăm răspunsurile. Negări, așa cum mă așteptam. Dar Turcescu spunea ceva gen: “Pe insula aia o fi fost Vîntu, o fi fost pământul, de unde să știu eu?” Stelian Tănase era “în concediu” în Creta și se declara foarte deranjat de faptul că îl întrebăm despre viața personală, în timp ce Răzvan Dumitrescu fusese în cursa charter, dar coborâse la Atena cu Liviu Luca, să negocieze ceva cu o televiziune grecească. Doar de ei trei îmi mai amintesc.

Puse una lângă alta, dezmințirile erau ridicole. Aveam ceva. Dar mai trebuia încă ceva ca să dăm lovitura.

Acel ceva a venit, peste puțin timp, de la Andrei Gheorghe. “Da, m-am întâlnit cu Vîntu. Și presupun că și alții”, a răspuns el, puțin mai târziu decât ceilalți. Nici măcar nu-l sunasem eu, nu mai știu cine a vorbit cu el, dar nu un prieten.

E genul de verticalitate care costă, în condițiile în care să mintă la fel ca toți ceilalți n-ar fi costat. Ar fi fost în rând cu Stelian Tănase, Robert Turcescu și toți ceilalți, care erau “în regulă” la vremea respectivă. La urma urmei, cine înțelege diferența?


 
*

Au trecut ani, în care am făcut emisiuni și site-uri, am băut vin și am mâncat plăcinte sau foie gras împreună. Într-o zi, i-am adus aminte de povestea din 2005. Gheorghe, un tip pe atât de vesel și nesimandicos în particular pe cât a fost de căpcăun în radio sau TV, s-a încruntat și m-a privit fix. “Eu nu mint. Nu mint”, a repetat.

Genul ăsta de chestie l-a costat. Andrei avea un farmec de pokerist de elită, care îl făcuse să-i vrăjească pe toți mogulii de dincoace și de dincolo de Prut, de la Voiculescu la Plahotniuc, fără a mai vorbi de Adrian Sârbu, pe care nu-l contabilizez la moguli. De fiecare dată, la un moment dat, a îngropat relația, a fost ceva care l-a scos din pepeni. L-am văzut la multă vreme după oftând din cauza asta: “M-am certat cu toți, pentru cine o să mai lucrez?”

Nu cred că e frumos, față de el, să vă povestesc oftatul ăsta. Dar cred că trebuie să știți. Verticalitatea e urmată adesea de regrete. Probabil, dacă ar fi continuat să facă ce știa el să facă cu puternicii acestei lumi, Gheorghe era bine-mersi și în ziua de azi, prin cine știe ce format TV neverosimil, relativ popular și relativ acceptabil din punctul de vedere al concesiilor, față de gunoiul care a invadat piața noastră de broadcast. Dar nu era o treabă pentru el. Fiindcă tot el, la un moment dat, râdea: “Toți cei pentru care am lucrat au ajuns în pușcărie.”

El, Gheorghe, a ajuns însă, cu puțină vreme înainte de a muri, acolo de unde plecase: la PRO FM. Un număr de luni, a făcut aceeași demostrație zăpăcitoare de superficialitate profundă, răutate bonomă și umor dadaist. Știa să culeagă din șanț orice golănie ridicolă, orice porcărie misogină și să o transforme într-o albăstrea verbală. Am făcut atunci o copertă pentru Șapte Seri, la care am contribuit, mai ales, cu titlul: Gheorghe. De la capat. Sau nu?

A fost ultima dată.


 
P.S.

Acum câteva săptămâni, când ne-am văzut ultima oară, Andrei era bine mersi și vesel fiindcă scăpase de niște probleme. Îi ședea bine în rolul de landlord de Pipera, cu Petruța și toți copiii în jurul lui. La un moment dat, i-am zis să-și facă un podcast. Peste câteva zile, m-a sunat și m-a întrebat ce am în cap cu podcastul. I-am zis că nimic, că ajunge să fie el. Părea dezamăgit. Acum mă gândesc că mi-ar fi plăcut să-l văd ieșit din superficialitatea asumată a radioului FM, de fapt să-l aud aberant și metafizic așa cum îl știam din conversațiile private. Dar atunci am continuat: “Okay, dacă vrei să te nișezi și să faci un proiect sponsorizat – habar n-am ce, fumători de trabucuri sau altceva…”

Gheorghe a început să râdă cu poftă, în hohote mari, ca de o glumă foarte bună. Cu un râs care acum mă bântuie de parcă eu l-aș fi omorât.

Articole cu și despre Andrei Gheorghe pe Comanescu.ro

7 thoughts on “Ce pierdem odată cu Andrei Gheorghe”

  1. O data, demult…tare demult… aveai un EDITORIAL a carei idee era , daca sursa nu ma inseala: ”cu Dumnezeu la bere”! Andrei a fost un simbol al libertatii, dar si acum te citez din text… ”Fiindcă tot el, la un moment dat, râdea: “Toți cei pentru care am lucrat au ajuns în pușcărie.”…. Trebuie sa acceptam multe adevaruri azi nestiute, dar mai ales sa intelegem faptul ca…”Dumnezeu ne iubeste asa cum suntem”…RIP

  2. Nu mai știu articolul cu Dumnezeu și berea 🙂 În privința lui Gheorghe – așa e, a lucrat într-un mediu toxic pe nume media, dar a știut să se ia distanță de fiecare dată, în momentele în care ar fi putut să-și piardă mojo-ul.

  3. Nu pierdem absolut nimic…….a fost un alt ratat arogant si fudul care s-a crezut cineva…o sa aflam “pe surse” e vident ca oficial niciodata ca era un drogat si un ratat pe care nu il iubea nimeni in realitate

  4. Libertate, democratie, the master of his Mojo, asta a fost AG.
    Ne-a invatat cumva pe toti, poate fara sa stie, ce este neatarnarea, cum sa nu uitam sa spunem cu voce tare “huooo”, cum sa fim de partea vietii si a viului.
    L-am cunoscut pe A.G. intr-unul din cele mai misto contexte posibile, am impartit clipe faine de nebunie, chefuri, intalniri, oameni frumosi care azi, cand AG a plecat sa predea 13-14 alor de Sus, sunt ca si mine mai goi decat erau ieri.
    Imi aduc aminte cum internat fiind la Floreasca, abia ce trecusem razant pe langa moarte, m-am pomenit in rezerva cu AG si cu Radu Preda cu un platou imens de fripuri la gratar. Au stat putin atat cat sa lase o amprenta, am vorbit scurt despre una-alta si la final, din usa, AG mi-a aruncat asa, din ochii lui albastri, o vorba:”Mat, moartea nu e pentru tine, ma!”

    1. Andrei e o dovadă că jurnalismul se poate reduce cumva la atitudine. Și mai avea o chestie, revolta aia a lui nu era anarhică, capricioasă. Am mai spus-o în nu știu ce interviu, era pătimaș, dar nu impulsiv. Nu odată am încercat să-l potolesc pe un subiect/om oarecare și dacă începea să explice de ce-l scoate din pepeni ajungeai de regulă la niște motive foarte serioase. Cred că doar de vreo două ori i-am demontat indignarea – interesant e că nu avea niciun fel de problemă să o lase baltă dacă îi anulai premisele. Dar asta se întâmpla rar, mult mai des avea motivele lui bune să facă ce făcea.

      Nu numai eu știu că poza de băiat rău era doar o poză, pe care și-o manipula cum dorea. Era dat naibii de deștept și baroc cultivat, o personalitate histrionică în sensul bun al cuvântului. Probabil treaba asta se leagă de faptul că până la cinci ani (parcă) a vorbit numai rusește. De aceea avea și o frazare perfectă în română, româna era achiziție culturală pentru el. Dar mă gândesc că dedublarea asta lingvistică are legătură și cu faptul că a reușit să-și construiască un personaj foarte coerent și plin de sens, total opus lui Gheorghe cel dezbrăcat de faimă, care era în primul pas timid și după aceea jovial și curtenitor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *