Ce e exclusiv atunci când totul e exclusiv?

Dintre toate strigările de pe site-urile românești gen ȘOC!, SENZAȚIONAL!, VEZI AICI!, una are un regim mai special și sună vetust: EXCLUSIV! Ce vă evocă acest cuvânt? Când ați văzut ultima oară ceva, cu adevărat, exclusiv? Răspunsul la aceste întrebări este o explicație elaborată despre felul cum funcționează media în ziua de azi.

Exclusivitate despre modul cum ne facem de cap. Mulțumiri Monei Dîrțu pentru captură

Exclusivitate despre modul cum ne facem de cap. Mulțumiri Monei Dîrțu pentru captură

Florin Negruțiu de la Gândul, unul din puținii jurnaliști români din generația 30-40 de ani care au dobândit o oarecare vizibilitate, îmi dădea o explicație surprinzătoare într-un interviu pe care l-am publicat zilele trecute pe blog: EXCLUSIV e o “formă de protecție”. Dacă nu scrii, în titlul unui material, că e exclusiv, “în cinci minute e la TV fără nicio citare. Am socotit odată: în cazul știrilor care au EXCLUSIV, procentul preluărilor la TV fără citare scade spre 20 la sută”, spune Negruțiu.

Astăzi, tabloidele și alte publicații superficiale lipesc eticheta EXCLUSIV de aproape orice. Dar ce era, în vremurile de aur ale presei scrise, un material exclusiv? O investigație sau știre specială, pe care altcineva n-o avea. În publicațiile serioase, ștampila de acest fel se punea destul de rar pe texte, spre deosebire de uzanța de azi, de pe Internet, unde “exclusivitățile” abundă în fiecare zi. Gândul, spre deosebire de alte site-uri, are și exclusivități pe stil vechi, ca seria de investigații despre torționari sau cea despre stresul posttraumatic din armata română. Însă felul cum această publicație, și altele, tratează ideea aflată în discuție e o indicație despre faptul că aceasta și-a pierdut sensul originar în epoca Internetului.

Într-un sens, dispariția exclusivității ține de o carență de documentare a mediilor de azi. Am mai povestit despre faptul că în vremurile dinaintea e-mail-ului și a telefonului mobil, informația – sau știrea – era un lucru spre care ziaristul se ducea, de unu singur. Acum, aceeași știre vine ea la ziarist, de regulă într-un comunicat de presă, prin e-mail, și ajunge nu numai la el, ci și la colegii lui. De aici un soi de uniformitate și în același timp superficialitate a mass media, care are în mare parte același sumar, iar sumarul e dictat mai degrabă de instituții ca partidele politice, autoritățile sau companiile. Asta înseamnă că în presă apare mai degrabă ceea ce vor astfel de instituții, și nu ceea ce vor ziariștii. Iar ziariștii, la origine, erau în căutarea unor lucruri care interesau publicul, și nu instituțiile.

Acest gen de superficialitate e însă inevitabil, azi. Și nu e numai o carență: principala calitate a jurnalistului e mai nou aceea de a se descurca într-un bombardament cu știri din care trebuie să pescuiască esențialul. Vremurile în care un articol însemna zile întregi de documentare au apus. Cu excepții rare, textele se scriu acum “de azi pe azi”, iar sosul informațional în care se bălăcește autorul e suficient de consistent, în el se găsesc destule lucruri din care poți alcătui un sumar cu sens, chiar dacă asta se face în momentul de față la modul deficitar. Dacă s-ar cala numai pe exclusivități, făcătorul de conținut din 2013 ar scăpa din vedere tabloul de ansamblu, sinteza evenimentelor zilei.

Bombardamentul cu comunicate al instituțiilor nu înseamnă numai zgomot informațional. Trăim într-o epocă a transparenței, în care avem și în România o lege care obligă aceleași instituții să ofere acces la informațiile de interes public și în care guvernele și agențiile de stat occidentale pun la dispoziția media cantități uriașe de informație tabelară, pentru ca profesioniștii să poată extrage din ele subiecte care se înscriu în paradigma așa-numitului jurnalism de date. Și la noi, de alegeri, de exemplu, apar diferite hărți ale țării care dau compoziția politică pe județe. Graficele și statisticile de tot felul se găsesc și pe Internet, și pe hârtie, și pe ecranele TV.

Toate acestea duc la o concluzie evidentă: exclusivitatea, ca atribut al informației-știrii-investigației, nu mai există sau există doar rareori. De unde și tendința de a folosi termenul pentru altceva. Dar și un anumit gen de frustrare a profesionistului, care își vede munca sau abordarea preluată mai departe, fără citarea sursei, de alte canale media. Balamucul pe care îl face cutare sau cutare blogger în privința “furtului de știri” e un indiciu, în mic, despre felul cum se desfășoară lucrurile.

Problema e că știrile sau informațiile nu constituie obiectul proprietății intelectuale. Legea dreptului de autor le exclude de pe lista produselor în cazul cărora se poate vorbi despre copypright. Un clișeu anglo-saxon spune și el că “information is commodity”, adică o marfă nediferențiată, fără etichetă, ca făina în vrac, petrolul sau minereul. Clișeul provine dintr-o teorie epistemologică, dar în sens comun, referirea e la faptul că o astfel de marfă se tranzacționează oarecum la kilogram.

Pe Internet și la TV, din punctul de vedere al publicului, informația e aproape gratis. Costurile ei se reduc la abonamentul de cablu sau conexiunea online, asigurate în ziua de azi de unul și același furnizor. Ce mai e în acest caz diferențiabil, ce mai pot monetiza brandurile media? Tot Florin Negruțiu explică, în interviul amintit: “De pildă, o ordonanță de urgență. E publică: o publici [și] tu, o analizezi, o dezbați, iei reacții, vezi consecințele. În presa clasică, asta nu e chiar o exclusivitate. O semnăm exclusiv tocmai pentru a fi citați și a i se recunoaște munca reporterului.”

Cu alte cuvinte, rolul media e de a pune în valoare și explica ceea ce deja există în sens public. Gândul și Florin Negruțiu – și, la fel ca ei, majoritatea instituțiilor media – au măcar pretenția ca munca de acest tip să le fie recunoscută, de către public și colegi, chiar dacă asta nu e o soluție de supraviețuire, în sens financiar. E clar însă că exclusivitatea, factorul diferențiator, eticheta și împachetarea mărfii sunt mai degrabă atribute ale unui produs intelectual asemănător cu opera de artă, care stă la baza filozofiei drepturilor de autor.

Astăzi, în media românească, bătălia se dă pe cantitatea de informație și viteza de diseminare a ei. Site-urile de conținut care încă mai obțin venituri din publicitate se află foarte sus în top, din punctul de vedere al traficului. Vremea când lucrurile se vor nișa, iar banii vor începe să se ducă spre construcții media mai puțin masive, dar mai inteligente, utile, adecvate nu e departe.

Post your thoughts