Ce-a căutat sultanul la protest

Prezența la protestele din Istanbul lui Halit Ergenç, actorul deja celebru în Balcani care îl joacă pe Soliman Magnificul în hitul Kanal D Suleyman – sub domnia iubirii, nu a fost întâmplătoare. Și Suleyman, dar și un alt film turcesc, Fetih 1453, sunt produse cu o profundă amprentă ideologică. Iar punctul de coliziune dintre Orient și Occident este, în aceste decenii, evident, Turcia.


Ergenç a fost aplaudat la proteste nu numai pentru că este o celebritate pur și simplu, ci și fiindcă e protagonistul unei producții care a fost criticată nu odată de premierul Erdoğan. Motivul: faptul că Soliman din film nu trăiește deloc după preceptele islamice pe care le promovează Partidul Dreptății și Justiției al primului-ministru. Apetitul lui Soliman pentru vin și femei e verosimil într-o epocă în care mahomedanismul avea mai multe accepțiuni decât cea vizibilă astăzi. Mai interesant e însă faptul că un serial cu asemenea succes este și un soi de bumerang ideologic. Recep Tayyip Erdoğan și partidul său sunt, în ultimă instanță, o reacție la kemalism, curent reprezentat în parlamentul turc de Partidul Republican al Poporului și fondat, odată cu Turcia modernă, de Atatürk. Vrând-nevrând, propovăduind valorile religioase islamice, forța politică pe care o controlează Erdoğan intră în filiația ideologică a Imperiului Otoman, cel în care sultanul era totodată și calif. Or Suleyman-serialul tulbură serios apele tocmai din acest punct de vedere, fiindcă probează o anumită fractură între islamismul radical de astăzi și perioada de maximă înflorire otomană.

Dacă pare greu de crezut că un produs comercial de acest tip poate fi încărcat de mesaj sau semnificativ ideologic, e cazul să remarcăm că în producțiile de ficțiune turcești lucrurile sunt departe de a fi lăsate la voia întâmplării. Turcia lansează pe bandă seriale TV care au început să aibă succes nu numai în Balcani, ci și în țările arabe, după ce piața TV s-a liberalizat și acolo, ca urmare a Primăverii din 2011. Foarte ieftine și omniprezente pe teritoriul fostului Imperiu Otoman, serialele turcești pornesc în mod curios de la premise politice destul de serioase și chestiuni spinoase social. Am dat într-un alt loc exemplul numit Yabancı Damat (Mirele străin), o poveste de dragoste între o fată turcă și un tânăr grec, care a avut atâta succes, încât, cu toată rivalitatea dintre cele două țări, a fost preluată și de o televiziune grecească. Kurtlar Vadisi (Valea Lupilor), un serial polițist, începuse un sezon în care protagonistul avea probleme de rezolvat în regiunea kurdă, dar a fost oprit de CNA-ul de la Ankara fiindcă se referea la kurzi, o poveste tabu în Turcia.

În plus, relațiile proaste dintre Recep Tayyip Erdoğan și proprietarul Kanal D, grupul media pe nume Doğan Yayın Holding AS, sunt de notorietate. În 2009, guvernul turc amenda cu 3,8 miliarde de dolari (ați citit bine) Doğan, în urma unui “control de rutină”. Controlul a venit după un conflict între ziarele Doğan și autorități din guvernul Erdoğan.

Criticând în mod repetat Suleyman, Erdoğan a contaminat politica de ceea ce Baudrillard numea hiperrealitate, câmpul în care faptele și ficțiunea, sau reflectarea lor virtuală, se amestecă. Și care începe să devină singurul tip de realitate (dacă putem să-i mai spunem așa) posibilă astăzi. Iar dovada că lucrurile merită văzute din acest unghi e prezența la evenimentele din Gezi a altui sultan.

În 2012, în cinematografele din Turcia avea premiera un lung-metraj pe nume Fetih 1453 (Cucerirea, 1453), o versiune cu iz de Game of Thrones și 300, dar mai naivă decât acesta din urmă, a Cuceririi Constantinopolului. Filmul a fost nu numai un succes de box office, ci și o pleașcă pe capul formațiunii lui Erdoğan. Premierul turc a caracterizat Fetih ca “bine făcut”, iar din zona partidului de guvernământ au venit chiar propuneri ca lung-metrajul să fie difuzat în școli.

Filmul – din care puteți găsi fragmente pe YouTube, ca să vă edificați – e “bine făcut” cel mult din punctul de vedere al preferințelor ideologice ale lui Erdoğan și al gustului publicului. Cu un buget de 18 milioane de dolari, a făcut încasări de peste 65. Însă aiurelile istorice l-ar fi făcut până și pe Sergiu Nicolaescu să sughițe, începând cu movul-gumă de mestecat în care umblă îmbrăcat Constantin al XI-lea, ultimul împărat bizantin, probabil opinia realizatorilor despre purpura imperială. Același împărat apare într-o cadă de baie, alături de câteva frumoase, deși relatările istorice spun că era preocupat mai degrabă de rugăciune. În fine, Mahomed al II-lea are o justificare morală pentru cucerirea orașului în faptul că, din nou, Constantin al XI-lea era nu doar afemeiat și mov, ci și stupid: conspira împotriva Sultanului încurajând un pretendent la tronul acestuia.

Pentru oricine a văzut o hartă a acelor timpuri, e clar că o astfel de idee ar fi fost sinucigașă. Constantin al XI-lea a făcut, e drept, ceva asemănător, dar numai in extremis, atunci când agresiunea lui Mahomed era inevitabilă. Colac peste pupăză, după cucerire, Mahomed ține un discurs respectuos și simțit la trupul împăratului, gest și el plin de conotații ideologice. Relatările referitoare la soarta lui Constantin al XI-lea sunt contradictorii; după toate probabilitățile, a dispărut în luptă, lucru care a dat naștere unei legende grecești, a Împăratului de Marmură. Conform acesteia, ultimul împărat bizantin s-ar fi transformat în statuie după intrarea otomanilor în oraș, dar va reveni pentru a-și recuceri orașul în fruntea armatelor.

Împăratul de Marmură este una din inserțiile în folclor ale altui curent ideologic radical, așa-numita Megali Idea (Marea Idee) grecească, care se leagă de recucerirea Constantinopolului, în secolul al XX-lea. Acesta e contextul în care trebuie judecată scena cu Mahomed la trupul împăratului din Fetih.

Discursul motivațional pe care acesta îl ține grecilor refugiați la Sfânta Sofia nu a existat nici el. În realitate, constantinopolitanii prinși acolo au fost împărțiți de turci în mai multe categorii, în funcție de prețul pe care urmau să-l obțină pe aceștia la vânzarea ca sclavi.

Însă interesant, la întreaga poveste, e faptul că în Mahomed nu are nevoie de o justificare politică sau etică mai profundă pentru agresiune. Acolo unde un ideolog occidental ar fi pus un tratat sau măcar câteva editoriale lungi, în Fetih apare un vis-premoniție de la anul 627, în care Mahomed (profetul, nu împăratul) își anunță discipolii că Bizanțul va fi cucerit de un împărat și o armată binecuvântată.

Ceea ce e trist, în toată această aiureală, e că Mahomed al II-lea a fost într-adevăr un personaj remarcabil. Vorbitor al mai multor limbi străine, a cucerit Constantinopolul la numai 21 de ani. A fost mai clement cu populația grecească decât latinii care distruseseră orașul cu 250 de ani înainte și i-a permis acesteia, dar și evreilor și altor minorități, libertatea de credință, pentru a se lansa imediat după cucerire într-un program de reconstrucție a orașului.

Dacă ați rezistat până aici, în descâlcirea acestor complicate ițe istorico-ideologice, e cazul să primiți o recompensă: celălalt sultan care a apărut la protestele din Parcul Gezi e chiar Mahomed al II-lea. A trecut neobservat de presa românească faptul că Devrim Evin, interpretul acestuia din Fetih 1453, a refuzat să participe la sărbătorirea a 560 de ani de la Cucerirea Constantinopolului, preferând să se alăture manifestanților din parc. Până la întoarcerea Împăratului de Marmură, Sultanii de Celuloid se dovedesc personaje redutabile.

Articol scris pentru ediția de joi, 27 iunie, a săptămânalului Dilema veche.

  1. fLoreign Reply

    Am inteles, actorul a iesit in strada. Nu intreb daca voia sa-si cumpere ceva salam, ci daca era in haine de parada.

Post your thoughts