Ce-a avut, dom’le, englezul ăla cu noi?

Acum vreo săptămână și ceva, am nimerit pe un post de știri care dezbătea o problemă foarte importantă pentru România: Jeremy Clarkson de la Top Gear s-a luat de noi și de țărișoara noastră. Parcă el e mare scofală cu Marea lui Britanie, ricanau analiștii. Dar, până la urmă, ce-a avut, domnule, Clarkson cu noi?

Îl știți că pe tipul ăla creț-cărunt, în sacouri greșite și blugi, care face tot felul de glume la emisiunea cu mașini, împreună cu un pitic și un tip cu mutră de carte de joc? Dacă nu, ori n-aveți televizor, ori n-aveți telecomandă. Top Gear e show-ul care se transmite în 150 de țări, cu o audiență globală de 350 de milioane de telespectatori, cea mai mare din lume. Ei bine, tocmai tipul creț, cu blugi, a spus, în rubrica lui din Sunday Times, că unele din localitățile românești sunt într-un stadiu “care ar fi caracterizat până și de Iisus drept înapoiat”. Și că în Europa, românii vor fi arătați cu degetul dacă vor încerca să-și plătească cumpărăturile “cu o gâscă și câteva lemne de foc”.

Dacă citești un singur articol de Clarkson, ești nedumerit și te-ai putea scandaliza. Prezentatorul a debutat însă în anii ’80, ca ziarist de presă scrisă, și își trimite rubrica la Sunday Times de ani buni, iar textele lui sunt adunate în volume pe cât de amuzante, pe atât de profitabile intelectual, de găsit pe Kindle.com și în aeroporturi. Analiștii care s-au inflamat ar fi trebuit să deschidă una din cărți sau măcar să caute citate din faimosul prezentator pe Internet. Concludentă ar fi fost și vizionarea câtorva ediții din emisiune, fiindcă, de exemplu, Top Gear UK și-a cărat omologii de la Top Gear Australia în locația de filmare cu o mașină pentru pușcăriași, pentru a reconstitui în sens invers drumul făcut de strămoșii lor delincvenți. Despre SUA, cu un prilej asemănător, au susținut că e “colonia” Marii Britanii, pentru ca, altădată, Clarkson să numească aceeași “colonie” “Statele Unite ale Paranoiei Totale”.

Prin urmare, are Clarkson o problemă cu România, în mod special? Antipatia pe care prezentatorul o afișează la adresa Franței și altor țări occidentale e și ea de notorietate, iar în privința statelor mai puțin răsărite, nu putem vorbi de altceva decât de un masacru retoric. Clarkson și colegii lui, Hammond și May, s-au îmbrăcat de exemplu în burka atunci când a trebuit să traverseze Orientul Apropiat, ceea ce în țările islamice poate fi blasfemie.

Masculul alfa al emisiunii a reintrodus în discursul TV figurile retorice, mai ales comparația, iar asta e ceva ce merită comentat. Despre un subiect în definitiv arid, ca mașinile, nu poți vorbi decât evocând alte tipuri de imagini, iar la Clarkson,  termenul cu care se compară capătă un fel de autonomie de sens și se constituie într-un al doilea palier de conținut. E o retorică funcțională, deoarece creează un soi de halou conotativ în jurul discursului, care ajunge să nu mai fie despre motoare, ci despre tot felul de aiureli amuzante.

Pe acest mecanism, Clarkson a insultat și altceva decât țări. Cele mai frumoase vedete hollywoodiene apar în discursul lui în contexte ciudate. Pornind de la o Alfa Romeo: “Gândiți-vă la ea ca la Angelina Jolie. Să presupunem că ați auzit că e nebună și se hrănește numai cu clei de lipit tapetul. Și totuși, v-ar plăcea, nu?” O altă Alfa Romeo are, tot după Clarkson, puncte comune cu o altă femeie celebră: “Cum spunea cândva Sir Francis Bacon, nu există frumusețe care să n-aibă o anume ciudățenie în proporțiile ei. Și are mare dreptate, oricine-o fi fost el. De pildă, uitați-vă la Keira Knightley. E o scândură de călcat cu față. Și totuși funcționează.”

Deja, la o asemenea cantitate de măgărie, ceea ce a spus Clarkson despre România e în același timp blând și nu tocmai sclipitor. În 2009, când ne vizita țara pentru finalul seriei a XIV-a a emisiunii, Clarkson reușea ne ofenseze nu numai pe noi, ci și pe alții, cu ajutorul aceluiași dispozitiv retoric: “Să vii aici (în România – n.m.) într-o mașină care costă 168 de mii de lire e ca și cum ai ateriza în Sudan, într-un costum făcut din mâncare.”

Furia discursivă a lui Clarkson se extinde, de altfel, la toate guvernele, care “ar trebui să construiască bănci în parcuri și, în rest, să ne lase în pace”. Ecologiștii sunt “eco-mentaliști” și, culmea, lesbienelor le spune chiar “lesbiene”. Iar nu mai știu ce altă mașină îi evocă o imagine de-a dreptul scandaloasă, interzisă: “Singura persoană care a arătat vreodată bine pe bancheta din spate a unei decapotabile cu patru locuri a fost Adolf Hitler.” Și, în fine, dacă Hitler nu e suficient, Clarkson pune tunul și pe o persoană mult mai respectabilă, mângâind tapițeria unui Jaguar: “E ca și cum i-ai ridica fusta Reginei și ai descoperi că are bikini dedesubt.”

Mai e ceva de adăugat? Da, fiindcă motorul unui Ferrari produce un zgomot comparat cu “Dumnezeu făcând sex într-un mod cu totul neobișnuit”.

De ce zâmbim cu toții citind toate acestea și de ce râdem de-a dreptul la emisiune? Fiindcă umorul e prin definiție, în esență, incorect politic, crud, deranjant. Majoritatea oamenilor care se ocupă cu glumele, ca meserie, își fixează anumite limite. Unele sunt date de societate, altele, de credințele proprii. Toni Grecu îmi zicea, acum mai mulți ani, într-un interviu, că singurul de care Divertis nu râde e Dumnezeu. Stand-up comedienii care trec la TV renunță la obscenitățile acceptate și gustate în cluburi, live, și așa mai departe. Clarkson a intuit un moment social și politic, în care limitările sociale sunt din ce în ce mai apăsătoare și și-a construit discursul din monstruozități și exagerări. Convingerile politice conservatoare ale lui Clarkson sunt cunoscute, dar, citite la rând, într-o culegere gen How Hard Can It Be, articolele lui din Sunday Times revelează un autor prea din cale-afară de retrograd. E clar că prezentatorul și-a construit nu numai un personaj TV, ci și un o voce auctorială exagerat neaoșă, intolerantă, anti-guvern și xenofobă la modul amuzant. Să-l mai luăm în serios, sută la sută? Clarkson însuși a recunoscut cu o jumătate de gură că nu e cazul, într-o discuție cu Alastair Campbell, om de televiziune britanic și consultant politic de stânga, deci neprieten: “Cred ce scriu tot atât de puțin cât crezi tu ce spui.”

Clarkson și-a construit personajul, cu alte cuvinte, asemănător cu un alt realizator, din SUA, anume Stephen Colbert. Acesta și-a creat discursul de stânga maimuțărind, începând chiar de la generice și pachetul grafic al emisiunii, un idiot de dreapta, republican, și montura de imagine a acestuia. La britanic, însă, idiotul de dreapta e haina purtată de un om cu convingeri tot de dreapta.

Par toate aceste nuanțe și explicații superflue? Top Gear s-a văzut în România pe Antena 3 și acum e pe Discovery și BBC Knowledge. Stephen Colbert e pe Comedy Central și pe Internet, integral, la Colbertnation.com. E suficient să ieși puțin din bucla înnebunitoare a posturilor de știri ca să îți dai seama că televiziunea e, totuși, altceva.

Articol scris pentru ediția de joi, 16 mai, a săptămânalului Dilema veche


Postat în două versiuni oficiale pe Canalul Top Gear de pe YouTube, finalul ediției filmate în 2009 în România a strâns peste un milion de views. După ce râde de diferite lucruri pe care le-a văzut la noi, “dușmanul României” Jeremy Clarkson ajunge pe Transfăgărășan, despre care spune că e “cel mai grozav drum din lume”, și încheie emisiunea cu “România, îți mulțumim că ne-ai primit. Putem să rămânem aici pentru totdeauna?” Mizeriile din campania “Carpathian Garden”, pe care Ministerul Turismului a cheltuit milioane, ca asta, fac câte 1000 de views.

  1. Marius Badragan Reply

    Tot unul dintre ei, nu mai stiu daca era Clarkson, a spus cu aceeasi ocazie ca daca ar lua cele mai frumoase bucati de sosea pe care a testat vreodata masini si le-ar lipi, ar iesi Transfagarasanul. La fel, e cam exagerat. Da’ parca si magulitor.

    Ceea ce imi place mult la oamenii de media britanici de tipul lui Clarkson este lipsa de reverenta. Nu se abtine pentru ca trebuie sa se abtina, pentru ca asa ceva nu se face. Daca ii asculti totusi cu atentie, descoperi repede ca nu este o atitudine “fara mama, fara tata”. Din contra, dau adesea dovada de respect si reverenta, atunci cind este cu adevarat cazul, nu cind o impune “forma”.

    Eu ma uit la QI, emisiunea lui Stephen Fry de la BBC. Acelasi stil. Tocmai am vazut un episod in care 10-15 minute s-au facut glume pe seama lui Leonardo da Vinci, cu scaparile inspre religie de rigoare. Spumos! Uneori stau si incerc sa-mi imaginez cit public ar avea o asemenea emisiune, fara tabuuri, dar inteligenta, in Romania. Si, mai ales, cine ar putea fi realizatorul si invitatii. Si imi este imposibil sa gasesc pe cineva.

    Cred ca ne revoltam la abordari de tip Clarkson sau Fry pentru ca confundam respectul cu piedestalul. Mai mult, istoric vorbind, nu prea avem acel exercitiu al lui “ridendo castigat mores”. Avem bascalia, dar nu e deloc acelasi lucru.

  2. Iulian Comanescu Reply

    Marius Bădrăgan: Clarkson a zis-o pe-aia cu bucățile – mai precis era vorba de curbe, “corners”. Și, da, omul e într-adevăr nuanțat în felul lui. Sporadic, aduc bătrânici în emisiune – odată era vorba de mamele lor – și de fiecare dată e plin de deferență.

Post your thoughts