Fotografiile cu rezoluţie joasă, pixelate, erau acum câţiva ani coşmarul oricărui art-director de print/detepist. Ultima copertă din The Economist foloseşte creativ această carenţă.
The Economist - Cyberwar
Pentru un tipar gen “Unica” sau asemănătoare, ai nevoie de o rezoluţie de 300 de pixeli pe inch (dpi); ziaristul mofluz descărca adesea poze care arătau bine pe internet, la rezoluţia de ecran (72 dpi), după care se încăiera cu detepistul sau omul de la prepress, ca să folosească acea imagine. Nu trebuie să fii specialist ca să ştii că {Mai mult…}
Eu sunt zâna Mika Pană. Detaliile sunt nesemnificative. Sunt dependentă de Internet. Viaţa mea se produce şi se reproduce online. Nu vreau să vă fac legătura la blog sau la conturile mele din reţelele sociale pentru că scopul prezenţei aici este altul. Vreau să vă povestesc despre planul zânelor de a face să se împlinească o minune. Cu alte cuvinte, vă vorbesc despre campania media on şi off-line pentru Daniel Răduţă şi cum va deveni ea campanie la nivel naţional în lupta cu leucemia.
Comanescu UPDATE: Mika Pană are blog aici – e un detaliu necesar, pe care îl pun aici în ciuda protestelor zânei.
Alături de prietenele mele: Diana, Ruxa, Anca D., Anca B., Oana şi Irina #zanarim pe Twitter pentru #draduta. Ideea zânăritului a plecat dintr-o joacă. De o săptămână însă am început să facem bani pentru cauza prietenului nostru Daniel.
Pe scurt: Daniel este colegul Dianei. Are 29 de ani, lucrează în domeniul IT, iar în luna martie va deveni tată. Anul trecut în octombrie a fost diagnosticat cu leucemie şi medicii i-au recomandat de curând un costisitor transplant de măduvă. {Mai mult…}
Cei din urmă vor fi cei dintâi, zice vorba aceea pe care nu ne prea vine s-o credem. Eu însă am găsit o confirmare a ei în ceea ce se întâmplă cu câteva televiziuni din Republica Moldova – şi cu ocazia asta aflaţi şi ce-am căutat la Chişinău zilele trecute. Ca să n-o mai lungim şi fiindcă “imaginile vorbeşte”, aşa arată un studio de televiziune locală din Basarabia, mai exact, Sor TV, din Soroca:
La prima vedere, situaţia e problematică rău: chestia care seamănă cu un catafalc e o mini-scenă de teatru de păpuşi, unde se încaieră două personaje – înţeleg că e adaptarea unui show cu succes în spaţiul de limbă rusă; muşamaua albastră e decorul pentru un talk-show, icoanele de după el sunt o emisiune religioasă şi în spatele fotografului, adică al meu, mai sunt vreo două muşamale, pe care se filmează diferite chestii, am uitat ce. Uşa din fund duce către un soi de MCR al televiziunii, care, mă rog, nu prea mixează nimic cu nimic fiindcă televiziunea e ceea ce vedeţi plus vreo două birouri la parter.
Totuşi, aşa, mică şi necăjită cum pare, Sor TV e legată de povestea asta de mai jos, care vine un pic din viitor:
De la exhibit A la exhibit B e un proiect IREX Moldova, legat de o reţea de televiziuni locale. Ce se vede în fragmentul filmat e aşa: Soroca (vocea e chiar a unei fete de la televiziunea din prima poză) discută subiecte cu Chişinăul prin Skype. Reţeaua are, în momentul de faţă, şapte televiziuni şi se pune la cale cu sprijinul {Mai mult…}
O chestie pe care am auzit-o dinspre Carat/Aegis, agenţia de media, şi v-o spun aşa cum am auzit-o, drept dovadă de lucrurile care se pot întâmpla în frumoasa noastră patrie. Carat a avut nişte probleme cu un furnizor care a acţionat-o în instaţă cu dedicaţia “insolvenţă”. Problema cu furnizorul s-a rezolvat destul de repede şi Carat a primit la mână un agreement în care acesta afirma că nu există datorii către el, agreement care, desigur trebuia să ajungă în instanţă. Între timp, justiţia a intrat însă în grevă şi Carat a rămas în insolvenţă, deşi altfel operează normal.
Din câte-am aflat, Carat a trebuit să trimită o scrisoare partenerilor ca să explice acest lucru.
N-am când să fac research pe tema asta, dar dacă lucrurile sunt aşa, stai şi te gândeşti de ce depinde un business de milioane la noi. “Avem di tăte”: {Mai mult…}
Adevărul a făcut un profile mai extins, iar eu am scris în “Evenimentul” de sâmbătă pe tema ascensiunii lui Adrian Sârbu. E remarcabil cum pentru acest om, criza a fost o oportunitate. Cum ziceam sâmbătă:
Prin 1994, un oarecare Adrian Sârbu îşi scotea stafful de la Mediafax şi Pro FM la o bere Corona, nemaivăzută de mulţi dintre angajaţi, şi nişte alune un pic râncede.
Le explica despre televiziunea pe care voia să o facă, cu totul altceva decât TVRul vremii. Televiziunea, spunea Adrian Sârbu după ce mai cerea o tură de “boabe” chelnerului, era numai unul din lucrurile pe care le avea în cap. Va fi un imperiu media care să aibă de toate, de la reviste la cinematografe. Aşezat la masa ca de nuntă, stafful îl privea ciudat. Mulţi nu îl credeau pe cel aflat în fruntea bucatelor, pentru că bucatele erau mai curând vise decât “boabe” râncede şi nu ţineau de foame. Alţii, mai puţini, l-au crezut.
Bineînţeles, reclamele sunt ceea ce se vede în poze, nu pozele. E vorba de o serie de imagini realizate cu ajutorul maşinilor în ţările civilizate (printre care Olanda/Amsterdam, ca mai sus) şi incluse în Google Maps şi Google Earth începând din mai 2007.
Conceptul e realizat de JUNIOR* Academy for Art Direction din Amsterdam.
Acum vreo câteva luni spuneam că următorul meu proiect new media e o carte de hârtie, pur şi simplu dar nu neapărat pură şi simplă, numită “Cum să devii un Nimeni”; am acum cea mai mare parte a cărţii, o dată estimată a lansării (destul de repede) şi un subtitlu necesar: “lumea media şi mecanismele notorietăţii”. Cartea a fost cerută de Humanitas şi pot să mă laud că într-o asemenea operaţiune commissioned răspund unei nevoi sociale. E motivul principal pentru care m-am apucat să o scriu. Celălalt e că e destul de interesant să devii faiseur de livres, adică pentru mine chestia asta, a scrie cărţi, e mai nouă decât blog, wiki, Twitter şi alte lucruri foarte noi, fiindcă n-am făcut-o. Câteva motive pentru care să scrii o carte este “altfel”, cu o vagă încărcătură utilă în ipoteza neverosimilă că vreunul dintre voi, dragii mei cititori, v-apucaţi săptămânile astea de acelaşi lucru:
Cantitatea de text e considerabilă – am făcut o socoteală şi a reieşit că ar trebui să lucrez cam 40 de zile full time ca să scriu cam 200 de pagini
Partea bună e că scrii fără constrângeri de lungime, spre deosebire de ziar, ceea ce se lasă mai curând cu dureri de degete şi un fel de tihnă intelectuală, că lucrurile sunt aşa cum le-ai făcut din prima. Nu ştiu alţii cum sunt, dar când lucrez la un articol cu lungime fixă îmi ia mai mult să-l tai decât să-l scriu. La o carte, aşterni lucrurile în calculator molcom, în ritmul lor şi cred că experienţa la scris pe care o am mă scuteşte de burţi şi prolixitate
Dacă ai un editor deştept, cum am eu, vei primi nişte zâmbete la părţile gustoase de text, spre deosebire de blazarea din presă. E o recompensă importantă, am senzaţia că {Mai mult…}
Cui te vinzi, dacă eşti vedetă de televiziune, e destul de clar: publicului. Dar cum o faci? Anne Diamond, reporter şi prezentator britanic, se caracterizează pe Media Guardian cam în felul următor: prea grasă, fără partener de viaţă, încă afectată de moartea unuia dintre copii. Comparaţia cu imaginea sintetică a vedetelor autohtone se impune de la sine. Cine poate crede într-o vedetă cu o prestaţie “perfectă”, o căsnicie pe măsură, activităţi de binefacere demne de Maica Tereza, apostolat într-ale fitness-ului, eventual talente culinare (“star bucătar”) care-l bagă-n cofă pe Jamie Oliver?
Tot Anne Diamond spune în Media Guardian un lucru foarte interesant: “Dacă apari la TV, devii victima valorilor altora.” E un lucru cu care vedetele au de luptat, în sensul că nu e obligatoriu să personifici chiar toate ipostazele sfinţeniei. Nu v-aţi săturat, fetelor, de atâta perfecţiune? Aveţi puţină milă de ziariştii care încearcă să scoată ceva uman de la voi.
