Din Prima mea călătorie în străinătate, volumul lansat de Editura Art aseară, la Muzeul Ţăranului.
Eram patru: Scleros, ochelarist, pistruiat şi colecţionar de note mari la matematică, altfel dizarmonic şi bătăuş, sau mai curând mâncător de bătaie până-i săreau lentilele din ramă. Wisent, poreclit aşa după o pereche de blugi care ne provocaseră invidia, specializat în baschet, bere şi înfulecat, zis Gogoaşă, Grasu-contrabasu – şi altele, mai demult, în şcoala primară. Şi, în fine, Pală, fratele mai mic al lui Scleros, care nu era specializat în nimic, poate cel mult în rânjit, cu care se fofilase cumva în echipa noastră de trei, cu doi ani mai mare ca el – şi cât înseamnă doi ani la vârsta aia! – pe la sfârşitul generalei.
De mai sus lipseşte Povestitorul. Despre el, ce să vă spun? Ochii de-acum, chiar şi ai minţii, nu văd din eul de-atunci decât datele de stare civilă. 24 de ani, ceva lecturi, ceva tatonări poetice, câţiva ani petrecuţi în Politehnică, fiindcă Literele nu erau pentru oameni serioşi, spuseseră părinţii.
Mai întâi trebuie să vă spun că Wisent era modelat dintr-un aluat curios. Pe lângă canitatea imensă de excipient, conţinea proporţii egale de român şi maghiar. Tatăl, Wisent-senior, era o versiune mai brunetă, îndesată şi borţoasă a lui Wisent-junior, cu chiloţi roşii, pe care-i văzusem odată, vara, când era cald. Iar mama era Modi, blondă unguroaică născută Mojoran, tocmai în Budapesta. Ne îndrăgostisem toţi de ea, cu câţiva ani înainte, când venea la şedinţele cu părinţii. Deci, Wisent era – şi este – un guguloi de 150 de kilograme de plastilină, în stadiul acela încă neamestecat, când straturile roşii sunt încă separate de cele mov, aşa, la modul geologic.
Din motive de compoziţie fizico-chimică, vă daţi seama că el fusese cu ideea. Biletul până la Budapesta e mai ieftin decât ăla până la Sinaia, a zis Wisent într-o zi. {Mai mult…}
