Piaţa Universităţii, versiunea 2012, nu a avut şi nu are o platformă politică foarte originală, şi nici un viitor cert. Ea a propulsat însă în media un personaj posibil foarte pernicios pentru actuala clasă politică, personaj care merită privit mai de aproape: Claudiu Crăciun.
Se ştie în linii mari despre Crăciun că a lucrat la Guvern, este profesor la SNSPA şi a participat la manifestaţii. Sună coerent şi nu prea. Presa, nelămurită, l-a numit ba cadru didactic, ba doctor în ştiinţe politice, ba liderul manifestanţilor (caracterizare pe care a respins-o), ba MC, de la master of ceremonies, adică maestru de ceremonii, gazdă a unei petreceri, fie ea mai de cartier sau mai formale. O căutare pe Google ne furnizează feţe la fel de diferite ale lui Crăciun: cu ochelari, fără ochelari, cu barbă şi fără, aşa încât, la prima vedere, pare a fi vorba de mai multe persoane.
Lui Mihai Răzvan Ungureanu s-ar putea să-i strice preocuparea pentru propria imagine. Acest gen de preocupare ar trebui să fie unul pozitiv în ţara ministreselor cu andrele, a primarilor socialişti cu svastică şi a liberalilor cu chitară, dar, mai ales, a foştilor activişti cu palme mari, bătătorite de la legatul viei, dar mai ales de la aplauzele din Sala Palatului. Unde greşeşte, atunci, noul premier?
Aici, trimiterea la preistoria utecistă a lui Ungureanu ar putea părea obligatorie. Dar, până la urmă, activitatea lui în Uniunea Tineretului Comunist e cam dintr-un alt ev şi loc. Nu intră în ceea ce ar trebui să fie o succesiune de ipostaze publice consecvente, mature. Şirul acestora ar fi trebuit să înceapă mai târziu. {Mai mult…}
Dacă pe vremuri consacrarea însemna o caricatură în Punch, în România de astăzi nu eşti, probabil, cu adevărat o celebritate dacă nu te taxează vreun tabloid. Câţi dintre oamenii de cultură autohtoni au trecut această barieră? Aproape nimeni. Cu excepţia savurosului şi în acelaşi timp consistentului Andrei Pleşu. {Mai mult…}
Discursul de miercuri al preşedintelui Băsescu a fost promovat isteric de majoritatea televiziunilor. Pentru a-l prelua, însuşi apoliticul PRO TV, bătut la ratinguri de Antena 3 de câteva ori de când cu protestele, l-a privat de spaţiul de emisie pe Cătălin Măruţă, blegomanul rege al după-amiezelor de criză.
Vorbind serios şi cu un efort de distanţare raţională, nu putem ocoli truismul că Traian Băsescu este un preşedinte cu părţi bune şi părţi rele. Nu e nici Hitler, nici Iisus, contrar a ceea ce susţin în aceste zile două jumătăţi de Românie, iar cele două mandate ale sale vor fi cântărite cel mai bine de istorici. Şi, probabil, la scara unui secol, Băsescu va fi o notă de subsol, fiindcă n-a făcut nici Unirea, nici Independenţa şi nici evenimentele din 1989.
Dacă istoricul viitorului va folosi ca bibliografie discursul de acum două zile, probabil că nu va greşi prea tare, cel puţin în partea de bilanţ. Desigur, preşedintele şi-a exagerat unele merite şi a aruncat vina pe duşmani pentru anumite eşecuri, dar sursa Băsescu poate fi confruntată cu altele. Şi atunci, de ce Traian Băsescu a produs dezamăgire? Am găsit trei cauze. {Mai mult…}
Ce e cu adevărat subversiv, letal în protestele care au loc în pieţe în aceste zile? Nici reinventarea Molotoavelor, nici transformarea pavelelor în proiectile şi nici vitrinele sparte. Ceea ce e cu adevărat subversiv şi de lungă durată e râsul unui jandarm, atunci când un hipster cu şapcă şi fular îi face o temenea cu palmele lipite, găurind scutul de plastic gros cu un zâmbet maliţios. Printre excesele sporadice ale protestatarilor scoate capul un tip social răspândit numeric, cu caracteristici personale redutabile, care şi-a schimbat până acum propria soartă şi are destule resurse pentru a o schimba şi pe cea a României.
Fotografie de Vlad Ilaş
Un nume care a fost pomenit adesea pentru o asemenea persoană, în presă şi mai ales pe reţelele sociale, e cel de hipster. Denumirea se leagă de faptul că protestele se desfăşoară aproape de barurile din Centrul Vechi, plin în zilele de week-end, când mişcarea stradală a explodat. Pe undeva prin zonă, Vlad Ilaş a făcut fotografia de la care am pornit.
Din această săptămână, textele pe care le public în “România liberă” sunt programate să apară pe print vinerea. Ceea ce înseamnă că de regulă le veţi găsi aici joi seara, târziu.
Google Trends, un instrument de măsură aproximativ dar imposibil de contestat, spune că volumul de ştiri referitoare la Raed Arafat a crescut foarte tare, începând de luni, 9 ianuarie, când scandalul referitor la legea sănătăţii a căpătat formă. Căutările pe Google au explodat încă mai tare cam din acelaşi moment. Şi oricine caută Arafat nu poate da în aceste zile peste rezultate favorabile pentru actualii guvernanţi. Aşa că politicienii au o problemă când se ating de un nume din clasa Arafat.
Raed Arafat pe Google Trends
Voi expedia rapid chestiunea legii sănătăţii. Tot ce pot spune despre sistem provine din experienţe pe pielea proprie – sau mai degrabă pe pielea celor apropiaţi. {Mai mult…}
Rămas fără soţie şi fără pretexte de a apărea la TV, Irinel Columbeanu a postat pe Youtube un mesaj în care spune că va candida la primărie. Dovadă de tâmpenie? Nu neapărat. Iri a câştigat deja prima bătălie, fiindcă presa serioasă, orice-ar mai însemna asta în 2012, s-a repezit să preia anunţul.
Nu numai “România liberă”, dar şi “Adevărul”, “Jurnalul naţional” şi “Evenimentul zilei” reiau filmul pe home page-ul site-urilor lor. Ultimul ziar îl vinde chiar cu strigarea “Exclusiv”. Oricât de prost am sta la capitolul “coeficient de inteligenţă” şi “profesionalism” în presă, e greu de imaginat că prietenii de la “Evenimentul” au crezut cu adevărat că se află în posesia unei exclusivităţi, atunci când s-au împiedicat de filmul cu Iri pe YouTube. Probabil că a fost o tentativă de a trage lucrurile de păr.
Toate acestea se întâmplau ieri, 3 ianuarie, după ce filmul fusese postat pe 2 şi, încă odată – în ziarele serioase, fiindcă apariţia în tabloide n-ar fi fost o problemă. Azi, ar trebui să vină la rând editorialiştii care să-şi dea ochii peste cap şi să susţină că aşa nu se mai poate. În această socoteală ar intra şi subsemnatul, dacă cineva ar avea chef să-i citească indignările. {Mai mult…}
Spoturile realizate de McCann pentru Silviu Prigoană înainte de Sărbători, în care acesta apare în chip de Moş Crăciun mutant (alias Moş Adun, în ţinută verde) revelează un anumit stadiu al capitalismului românesc, acela (foarte) personal. Se poate şi altfel? Şi dacă da, e cazul să fie altfel?
Dacă n-ar fi fost asociat ba cu PSD, ba, după ce acesta a pierdut primăriile Bucureştiului în 2004, cu PDL şi cu nenumărate contracte cu statul, Silviu Prigoană ar fi fost “doar” un foarte inventiv businessman român, căruia i se datorează cel puţin trei inovaţii. Prima e, desigur, piaţa {Mai mult…}
Orice revoluţie, sau răsturnare socială de proporţii, îşi are liderii şi în ultimă instanţă personificările ei, figurile legendare cu faţa întoarsă către viitor, pe care istoria, după caz, pune semnul plus sau minus. Pentru noi, românii, decembrie 1989 egal uciderea lui Ceauşescu, ceea ce e ca şi cum ai spune că Revoluţia Franceză înseamnă sfârşitul lui Ludovic al XVI-lea sau cea bolşevică e asasinarea lui Nicolae al II-lea. Din ecuaţie lipsesc, în ce ne priveşte, Robespierre, Danton, Marat, Lenin sau Troţki: cum am putea să îi identificăm pe aceştia cu Iliescu, Dinescu sau Mazilu? Lipsa unor figuri providenţiale înseamnă că 1989 nu a generat un anume tip de viitor. Ci doar un prezent etern şi cenuşiu. {Mai mult…}
Ani la rândul, am încercat să le găsim diferite circumstanțe atenuante: succesul și notorietatea nu echivalează cu totalul enciclopediilor îngurgitate în anii formativi; pe undeva, toți granzii și toate infantele scenei noastre publice ar trebui să aibă unele calități, ca tenacitatea, optimismul, inteligența nativă (am zis, bagajul cultural e cel mai greu de acreditat în cazul lor). Și așa mai departe. Până când, într-o zi, Melissa și Vanessa, două vrăjitoare, i-au arătat în propria-le splendoare intelectuală și umană: păcăliți cu sute de mii de euro în modul ce mai naiv. {Mai mult…}
