Category Archives: Film

, ,

Ceva diferit, dacă v-ați săturat de seriale turcești

Producțiile turcești aduse de Kanal D în România s-au extins pe mai multe posturi tv autohtone, inclusiv PRO TV, deși în lumea anglo-americană serialele TV (sau online) au devenit în ultima vreme locul unde creativitatea, actorii și regizorii unui Hollywood cam secătuit se repliază cu folos. Mai puțin Mad Men (TVR și Sundance Channel), House of Cards (mai nou, pe același PRO TV) și Game of Thrones de pe HBO, telespectatorul român e deconectat de acest gen de producție deschizătoare de drumuri. Am ales câteva titluri care pot fi comandate pe DVD, de pe Amazon.com, la prețuri care se situează cam între 5 și 50 de dolari pe serie, cu conștiința faptului că devoratorii de astfel de lucruri știu deja despre ce e vorba. Lista de mai jos e pentru noi, ceilalți.

Carnivàle (2003-2005): precursorul revoluției, lansat de HBO în 2003, înainte de criza economică, pe când HBO cheltuia pe un episod de astfel de serial patru milioane de dolari, cam costurile a cinci-zece lung-metraje din noul val românesc. Greu de crezut că o poveste gnostică, la propriu, cu două șiruri de avataruri care susțin în lume confruntarea dintre bine și rău, poate încăpea pe micul ecran. Ei bine, atipicul Carnivàle, care i se datorează în proporție covârșitoare creatorului Daniel Knauf, te convinge de contrariu. Acțiunea se petrece în vremea Crizei din anii ’30, într-o Americă profundă, ale cărei peisaje și fețe par a fi imortalizate de Dorothea Lange, dar pe film color.

Borgen (2010-2013): Dacă vreți un House of Cards mai puțin bombastic, dar mai consistent politic, o să fiți captivați de acest serial danez, produs de televiziunea publică, în care inclusiv televiziunea publică e luată în balon. Prim-ministrul, Brigitte, trece prin trei sezoane de întâmplări verosimile, interpretat(ă) cu multe nuanțe de Sidse Babett Knudsen. Corespondența cu viața politică a Danemarcei e aproape 1:1. Ițele relației dintre politic și media sunt descâlcite cu acuratețe și un realism pe care îl vor gusta din plin cei care n-au înghițit prostia din House of Cards, cu reporterița de politic aruncată de politicianul Kevin Spacey în fața metroului. Am spoilerit serialul de pe PRO TV? Ei aș, era spoilerit până-n străfunduri încă din secunda în care a ajuns la noi pe TV.

Alpha House (2013-2014): Că tot am vorbit de House of Cards, această comedie produsă de Amazon e un alt tip de pandant al ei, în care sforarii democrați sunt înlocuiți de rinoceri republicani. Totul se-nvârte în jurul personajului magistral al lui John Goodman, actorul preferat al fraților Coen, și se-nvârte bine de tot. Prin serial mai scot capul, creditați pe generic sau nu, Bill Murray, Stephen Colbert și alții asemenea lor. Gândite la pachet, House of Cards și Alpha House sunt concludente pentru diferențele de raportare a industriei de entertainment americane la liberali și conservatori.

Orange is the New Black (2013-2015): Probabil cel mai cunoscut și mai premiat din această listă, urmărește aventurile în pușcărie ale unei fete sexy, high society – Piper, interpretată de Taylor Schilling. Nu e genul de poveste care îți produce revelații, dar povestea cuprinde toate ingredientele unei producții de mare succes, de la comicul de situație sec și uneori macabru, la scenele sexy care, probabil, n-ar putea fi difuzate nici pe HBO sau Showtime – fiindcă filmul e realizat de o platformă de video online, Netflix. A colecționat patru Emmy-uri și 16 nominalizări până acum.

Bloodline (2015): Din nou, o idee neverosimilă realizată magistral: hibrid de family drama și thriller. Saga familiei Rayburn începe de la cuplul patriarhal interpretat de Sam Shepard și Sissy Spacek, dar se ramifică în personajele celei de-a doua generații, foarte pregnant conturate în scenariu și impecabil jucate de actori ca Ben Mendelsohn și Kyle Chandler. Primul sezon e o luptă între fratele cel bun și fratele cel rău, în care relativismul moral se developează pas cu pas, pentru a seduce definitiv privitorii. Cum spune și tagline-ul serialului, Nu suntem răi de felul nostru, dar am făcut ceva rău.

Black Mirror (2011, 2013, 2014): O așa-numită mini-serie britanică, creată de Charlie Brooker, binecunoscut realizator de televiziune din Insulă. Cele șapte episoade produse până acum nu au legătură între ele și se ocupă cu ceea ce, mai nou, se numește ficțiune speculativă, adică un SF în care timpul viitor nu e obligatoriu și tehnologia are un rol mai mic decât ideile. Ele, ideile, se leagă de transformările noastre etice în acești ani, legate de online și tehnologie. Atmosfera te trimite cu gândul la un fel de cyberpunk aseptic. Pentru fanii acestui gen, faptul că Netflix a contractat un sezon de 12 episoade e cu siguranță o veste bună.

Dacă vă prinde în mreje, oricare dintre titlurile de mai sus e convingător pentru faptul că filmele în serial pot însemna, azi, orice altceva decât soap-uri pentru învățătoare sau imbecile blockbustere hollywoodiene. Platformele gen Netflix sau Amazon, care încep să se bată în parte cu marile rețele și posturile pay TV pentru Emmy-uri, au revigorat genul și i-au creat grade noi de libertate. În viitorul apropiat, țineți ochii pe: Narcos (Netflix) și The Man în the High Castle (Amazon). Primul e povestea lui Escobar, iar al doilea un alternate history după Philip K. Dick, care se petrece într-o lume unde al doilea război mondial a fost câștigat de nemți și japonezi.

Articol scris pentru ediția de joi, 22 octombrie 2015, a săptămânalului Dilema veche.

, , , , ,

Gata, am păcătuit cu “Gândul”

De azi, o să mă găsiți în fiecare joi, în Gândul, cu o rubrică de filme, TV, cărți, muzică, evenimente culturale, flori, fete și băieți, cu care vă puteți distra în fiecare week-end. Ceva de genul:

“Ce Halloween scârbos! Mai bine un film bun. Sau o soprană

Petrecerile de Halloween sunt de toată jena. Sau cel puțin anunțurile lor. Totuși, în weekendul ăsta avem o premieră de film românesc (Box, de Florin Șerban) și un Palme d’Or la Mall. Iar o soprană celebră cântă Dowland și Purcell la Palatul Bragadiru. Continue reading

Aferim: alegerile bune au consecințe rele

Aferim! nu este un film alb-negru, ci un film în griuri, o scară glorioasă de griuri, asortată cu ambiguitatea morală a unei lumi de care nu vrem să auzim, dar care constituie însuși substratul nostru istoric. La 1835, un zapciu pe nume Costandin pornește călare prin Țara Românească, împreună cu fiul lui, Ioniță, de profesie dorobanț în devenire, ca să prindă un rob țigan fugit de la boierul Iordache Cândescu. Dacă înlocuim zapciul cu șeriful și robul cu sclavul american, obținem un tagline tipic de western, genul pe care Radu Jude a spus că a vrut să-l omagieze prin imaginea alb-negru la lansarea de presă, dar filmul e mult mai mult de atât. Continue reading

,

Dudeism

În mod normal, dacă autorul acestor rânduri ar fi fost o persoană onestă, acest articol nici n-ar fi existat, fiindcă subiectul lui e moștenirea filozofică și în mod particular umanist-pacifistă a lui Lebowski “The Dude”, personajul lui Jeff Bridges din filmul Fraților Coen. Dar, cum azi se lansează o carte pe tema asta, The Dude și maestrul zen, meditația și tăcerea merită curmate o clipă. Continue reading

,

McCullin, Iadul pe Pământ

Cipru, 1964: Don McCullin fotografiază conflictul dintre greci și turci. Un sat este evacuat sub supravegherea trupelor ONU. O bătrână costelivă, șubredă, încearcă să țină pasul cu ceilalți evacuați sprijinindu-se în două bețe, dar nu are spor, cu toate că un soldat britanic încearcă să o grăbească. McCullin îi face o poză, apoi îi spune unui prieten jurnalist: “E ridicol!” Lasă baltă aparatele foto, se duce și o ridică în brațe pe bătrână și o scoate din zona periculoasă. “Era ca o păpușă de cârpă care căzuse din mâinile unui copil”, își amintește după aproape 50 de ani fotograful.

De pe urma episodului s-a păstrat nu numai poza cu bătrâna, ci și o alta, realizată posibil de prietenul lui McCullin, cu acesta cărând-o în brațe. Întâmplarea e prima din documentarul McCullin (2012, regia Jacqui Morris) care definește dilema etică pe care și-a construit întreaga carieră celebrul fotojurnalist. La 77 de ani (la data filmului – 79, azi), McCullin este nu doar posesorul unei arhive care se întinde de la construcția Zidului Berlinului până la conflictul din Liban din anii ’80, ci și un vorbitor excepțional (și, apropo, dislexic).

Continue reading

#Selfie – noul “Liceenii”

La prima vedere, te sperii: o cocălăreală și o bubuială de club de-ți vine să dai bir cu fugiții. După ce reziști, derutat, câteva minute, îți spui: stai puțin, dar chestiile astea chiar se întâmplă în viața adolescenților de azi. #Selfie, filmul cu liceeni al Cristinei Iacob lansat de Mediapro, începe să curgă în ritmul corect imediat după secvența de deschidere, a balului de absolvire. Filmul e mai mult decât pasabil, cu câteva bonusuri pentru cinefilii pretențioși: secvențe antologice cu Răzvan Vasilescu și Florin Călinescu, hohote de râs (și) de la cei șase (3+3 fete+băieți) foarte tineri distribuiți în rolurile principale. Plus tușe naturaliste/neorealiste care dau pe alocuri profunzime poveștii. Continue reading

,

Banii CNC și regulamentele de finanțare

Săptămâna trecută, Centrul Național al Cinematografiei (CNC) a publicat rezultatele concursului de proiecte de filme depuse în 2013. Am fost în juriu la secțiunea Documentar și cred că o serie de probleme legate de felul cum se desfășoară lucrurile merită aduse în discuție.

La fel ca toți ceilalți membri ai juriului, am semnat un acord de confidențialitate legat de participarea la întreaga operațiune. Chiar dacă nu l-aș fi semnat, n-ar fi fost onest să dau detalii concrete despre modul cum am jurizat. Dar, cum e vorba de finanțări în valoare de 30 de milioane de lei (sau 6,7 milioane de euro) din bani publici, deci de interesul public, cred că o sunt bine venite serie de considerații generale, bazate pe informații – și ele – publice.  Continue reading