Dilema veche mi-a dat ca temă să analizez felul cum partidele se împodobesc cu diferite culori, pentru un număr dedicat acestora, culorilor. Postez articolul şi mai la vale, cu precizarea că începând de ieri revista e la chioşc:
Ce-au culorile cu partidele? Păi să vedem ce-au ele, culorile, cu noi, în general, pentru ca după aceea să vedem ce iese dacă vopsim în ele formaţiunile politice. Sau, în fine, de ieşit iese fie roşu, fie galben-albastru, fie portocaliu. Dar de ce e aşa?
Orice culoare are, în linii mari, două înţelesuri sau două paliere simbolice. Unul e cel arhetipal, general valabil, şi un al doilea e cultural, dobândit. Roşul înseamnă viaţă, vitalitate, dar şi violenţă, pericol, fiindcă se asociază cu sângele şi focul şi ambivalenţa lor. În schimb, purpura, apropiată de zona roşie, e imperială fiindcă e o culoare foarte rară în natură, proprie doar unor scoici care exclud aproape tot spectrul vizibil din radiaţia reflectată, cu excepţia capetelor roşu şi indigo. Rară înseamnă scumpă şi scumpă înseamnă dorită de conducători. Probabil că împăraţii din stepă nu au avut acces deloc la ea (în ce s-o fi îmbrăcat Gengis Han?), aşa că toate conotaţiile de glorie şi mărire sunt de tip cultural, legate de un anume loc şi timp: Roma, Bizanţul şi altele asemănătoare. {Mai mult…}
Un upgrade pe care l-am făcut acum câteva zile la Dolce Interactiv mi-a confirmat o impresie pe care o aveam de câţiva ani: noţiunea de grilă de 24 de ore începe să nu mai aibă sens în cazul canalelor specializate. Televiziunea, aşa cum o ştim, cu prime-time şi breaking news, va supravieţui mai degrabă în zona câtorva posturi de mainstream. Iar noii gatekeeperi sunt nu proprietarii televiziunilor, ci furnizorii de semnal (cablu analog sau digital, DTH şi iată, IP TV).
Câteva explicaţii tehnice, foarte sumare: IP TV e televiziune care vine prin internet şi oferă semnal digital HD şi Video on Demand. E vorba de un cablu de reţea care iese din router şi intră într-un set top box, precum cel de la DTH, de unde un cablu HDMI te duce în televizor.
EPG-ul din Dolce Interactiv
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să verific cum se văd PRO TV HD, National Geographic HD şi Discovery HD Showcase. Foarte bine, într-adevăr, deşi televizorul meu are câţiva ani şi e doar HD Ready, adică nu are 1080 de pixeli pe latura verticală, ci mai puţini. Mai e şi avantajul emisiei 16:9, faţă de 4:3-ul care m-a lăsat cu două dungi pe LCD. În fine, un upgrade la televizor e în condiţiile astea tentant, dar distracţia la Dolce Interactiv exact de-aici începe şi nu se leagă neapărat de HD. {Mai mult…}
“Dilema veche” mi-a solicitat un text despre ceea ce s-a întâmplat la “Academia Caţavencu”. Era înainte de anunţurile referitoare la “Caţavencii” şi preluarea de către Th. Denis Dinulescu a titlului originar, dar pot să mă laud că ce-am spus stă în picioare. Postez textul şi aici:
Academia Caţavencu? E revista făcută de nişte tipi care la un moment dat s-au amestecat cu Sorin Ovidiu Vîntu şi după aceea au încurcat-o. Şi ei, şi revista. Cam ăsta e adevărul sumar pe care ţi l-ar putea furniza un trecător mai isteţ, dacă ai face interviuri pe stradă. Şi cam ăsta şi e rezumatul celor peste 20 de ani de jurnalism amuzant, inteligent, exasperat, curajos, manierist, exasperant, interesat, pe care l-au prestat în acolada revistei fondatorii ei şi succesorii lor. Totuşi, la judecata comună se impune un corectiv: e drept, tipii care au făcut revista au încurcat-o, împreună cu ea, cu revista. Dar nu neapărat – sau nu numai – din cauza inamicului public Vîntu.
Pe la începutul lui 2010, Realitatea-Caţavencu era încă „trust“ şi jurnaliştii de la Academia Caţavencu încă nu se scindaseră în revista-mamă şi Kamikaze. Stenogramele erau, ca să spun aşa, stenografiate, dar încă nepublicate, iar cîţiva dintre oamenii de la Academie şi sateliţii ei apăreau la Realitatea TV. Am dat atunci peste un număr de prin primăvara lui 1996. În care Adrian Păunescu declama de pe copertă: „Dacă ajung preşedinte, un singur lucru mă sperie: va trebui să mă pup singur în cur“. Titlul de deschidere: „Porcu’ vrea în Postu’ Mare“, cu trimitere nu neapărat la Paşti, cît la intenţia poetului de a candida la prezidenţiale, cele la care Emil Constantinescu era, pe atunci, doar un aspirant.
Academia Caţavencu, 27 februarie 1996
La acel început al lui 2010, cei care ticluiseră această primă pagină în 1996 erau colegi (de ecran, cel puţin) cu Adrian Păunescu, care se afla, încă, pe lumea asta. Să-i crucificăm? Să le căutăm circumstanţe atenuante? {Mai mult…}
Dilema veche mi-a cerut un text pe tema marketingului de ziar/revistă, adică a celebrelor inserturi. Am scris o chestiune la persoana I, fiindcă e o poveste la care s-a nimerit să contribui destul de tare. Şi asta, înainte de toată nebunia care e pe punctul de-a se stinge. Vedeţi mai jos:
Vara trecută, în căutare de apă minerală: traversez intersecţia către chioşcul de ziare. Acolo, dau cu ochii de un CD “Jurnalul naţional” cu Dan Aldea. Mă uit pe lista de piese, descopăr şi lucruri din “Lume albă”, albumul Sfinxului pe care eu nu l-am văzut reeditat după 1990. Cer obiectul. Vânzătorul, amabil: “Aveţi ce face cu ziarul?” Nu, n-am.
Vânzătorul scotoceşte totuşi sub tejghea şi scoate un pătrăţoi gros de hârtie împăturită. Îl apropie de cititorul de coduri de bare, acesta dă de Numărul Fiarei, piuie. “E altul, dar tot aia e…”
Scena e familiară. În perioada 2006-2009, presa scrisă din România a trecut printr-o furie a “inserturilor”, adică a cadourilor puse în ţipla revistei sau date odată cu ziarul. Cadourile au fost – şi sunt – de cele mai multe ori cărţi, CD-uri sau mai nou DVD-uri cu filme şi seriale, dar istoric era vorba şi de alte lucruri.
De unde credeţi că ştiu toate astea? Fiindcă am fost unul dintre cei care au inventat genul ăsta de nebunie. Şi nu în 2006, ci în 1999. Sper ca Ringier, unde am contribuit la apariţia acestui gen de business, să nu se supere pe mine pentru detaliile pe care le dau aici, doar au trecut mai bine de 10 ani. {Mai mult…}
Aşa cum aţi aflat dacă aţi mai intrat pe aici, Brăduţ Ulmanu a început, dar şi isprăvit, un volum despre Facebook pe nume “Cartea feţelor”. Cartea apare în “Spaţii publice” – colecţia care a început cu Cum să devii un Nimeni şi pe care o coordonez împreună cu Radu Gârmacea, redactor-şef la Editura “Humanitas” – şi se lansează mâine, la ora 17.30, la standul editurii. Cu permisiunea acesteia, îmi face plăcere să vă ofer, mai jos, prefaţa pe care i-am scris-o lui Brăduţ Ulmanu. E un eseu de sine stătător, sper să-l savuraţi:
Dansul click-urilor şi grimasele emoticonilor
Cea mai ciudată şi în acelaşi timp definitorie trăsătură a Facebook e faimosul poke. Exprimă autismul lui Zuckerberg, deşi acest diagnostic pare a fi o exagerare care a pornit de la The Social Network, filmul lui David Fincher. Cum adică poke? Am dat şi primit poke doar de câteva ori, dar împunsul cu degetul, anume cel virtual, e un simptom a ceea ce se întâmplă sub ochii noştri: Facebook înseamnă că începem să vorbim între noi prin semne. Mai precis, semne virtuale. De ce facem asta? {Mai mult…}
O ştire-bombă, care va da dinamica întregii pieţe TV din România, în următorii ani: PRO TV a cumpărat un al doilea format puternic de talent show, “The Voice of…”, creat în Olanda de Jan de Mol, cel cu Big Brother. Achiziţia PRO TV vine după succesul “Românii au talent” şi reacţia Intact, care a cumpărat, pentru Antena 1, X Factor. Nu e însă vorba numai de o strategie pe plan local.
“The Voice of Holland”, formatul originar al lui Jan de Mol
În primă analiză, PRO TV “prinde în cleşte” Antena, cu două talent show-uri puternice, din care “The Voice of…” e un format foarte apropiat de X Factor, cel care încă nu se vede la Antena 1. Însă strategia nu ţine doar de România. CME a achiziţionat “The Voice of…” şi în ţări ca {Mai mult…}
Un bătrân scânteist, cu care am avut de-a face pe la începuturile mele jurnalistice, pe undeva pe la Mediafax, mi-a tăiat la un moment dat, dintr-un material, nişte informaţii savuroase şi pipărate, dar incerte. M-am revoltat. La care cetăţeanul respectiv a zâmbit şi mi-a zis: ”Ce se taie nu se fluieră.”
Scânteistul era din categoria “bărbos, iubitor de operă”, băiat de treabă şi nu prea comunist de felul lui; principiul pe care îl formula nu avea neapărat iz ideologic şi era unul valabil nu doar la gazetă, ci şi pe alte medii liniare cum ar fi TV-ul. Cine ştie? Poate îl avea de la cineva şi mai bătrân, care prinsese presa interbelică. Dar un lucru e clar: atunci când scrii ceva, e cel mai bine să laşi pe din afară elementele incerte şi conjecturile. Presa anglo-saxonă, cea mai temeinică din lume, face de regulă fix ce făcea şi “Scânteia”, chiar dacă din motive diferite.
Pe internet e fix pe dos. Ce se taie se fluieră. Fără “nu” între “se” şi “taie”. E un lucru pe care bloggerii îl ştiu foarte bine, fiindcă folosesc rss şi linkback, două tehnologii care în ultimă instanţă conectează între ele site-urile, altfel spus lasă urme în locul y cu de ceva ce-ai scris pe site-ul x, chiar dacă – sau mai ales dacă – ai tăiat. Însă acest articol nu lor le este destinat, ci brandurilor care vor să se comunice pe new media. Şi celor preocupaţi de modul cum ele, brandurile, se comunică. Iar ceea ce m-a făcut să-mi aduc aminte de toată treaba cu tăiatul şi fluieratul a fost modul cum s-a legat, de două ori într-o săptămână, numele de Coca-Cola de “tăiat” şi “fluierat”. {Mai mult…}
De fapt, ştirea de media a zilei de azi – care a trecut neanunţată – e că vineri au fost concediaţi în jur de 40 de angajaţi de la “Jurnalul naţional”. Asta, cât timp preluarea Realităţii TV de către Elan Schwartzenberg fusese anunţată de Impact News sâmbătă, iar la conferinţa de azi omul de afaceri n-a spus decât lucruri previzibile, de genul că vede Realitatea TV ca pe o afacere şi că “nu tolerează” nu mai contează ce.
De ce e important? Fiindcă ceea ce se întâmplă la “Jurnalul naţional”, pus în contextul pieţei cotidienelor, începe să răspundă la întrebarea care circula acum câţiva ani, la începutul crizei, pe blogurile de media: Cum ar arăta o lume fără ziare?
Uite-aşa, cum o vedeţi Ştirea referitoare la “Jurnalul” întregeşte peisajul unei prese serioase pe punctul de a se face ţăndări, pauperizate şi reduse nu la tăcere, ci la scâncet de criza economică. Dar nu numai de ea, de criză.
E drept, de la criză nu mai sunt bani din reclamă şi, în plus, politicul presează probabil mai rău decât la începutul mandatului Năstase. Astea sunt, însă, numai un dat: de remarcat şi sancţionat e zelul sinucigaş cu care presa, prin ai săi “factori de decizie”, şi-a vârât capul în laţul creat de politicieni. {Mai mult…}
Scăderea generală a audienţei ziarelor din ultimul SNA (cifre a dat primul Dragoş Stanca) poate avea mai multe explicaţii, dar eu unul prefer să avansez ipoteza că situaţia, în esenţă, nu e chiar atât de gravă sau nu se leagă de numărul de cititori efectiv pe copie. SNA, sau Studiul Naţional de Audienţă, înregistrează numărul de cititori ai unei publicaţii în urma unui studiu cantitativ, adică pe baza unor chestionare, în care respondenţii sunt întrebaţi dacă citesc o anume publicaţie, de câte ori într-un interval de timp dat (pe săptămână) şi aşa mai departe. Mulţi dintre respondenţi pot prin urmare pretinde că au citit cutare sau cutare ziar ori revistă, fără s-o fi făcut, dar influenţaţi la modul inocent de notorietatea brandului. Or aceasta e dată mai ales de campanii de imagine.
Aici ajungem la ceea ce s-a întâmplat în ultimul rând pe piaţa românească de print. Percepţia mea – care ar trebui verificată, desigur, dar nu am vreme de researchul respectiv – e că pe criză publisherii au renunţat la o mare parte din marketing, în sens de campanii ATL. “Adevărul”, de exemplu, {Mai mult…}
Faţă de cazuri ca Tunisia, când au percutat cu o întârziere de vreo două zile fiindcă erau ocupate cu cine ştie ce prostii de politică internă, televiziunile româneşti de ştiri s-au aflat în avangarda brechin niusurilor în privinţa centralei de la Fukushima Daiichi. Ele nu numai că s-au depăşit pe sine, dar au reuşit să învingă detaşat televiziuni străine precum CNN-ul, la capitole ca temperatura miezului din reactoare şi altele, aşa cum se poate vedea din capturile de mai jos, făcute la câteva minute distanţă:
CNN, 11.45 ora României
Antena 3, 11.42 ora României
Se vede clar că acolo unde incompetenţii ăia de la CNN n-au alte idei decât situaţia din Japonia, Antena 3 {Mai mult…}
Ştirea referitoare la “Jurnalul” întregeşte peisajul unei prese serioase pe punctul de a se face ţăndări, pauperizate şi reduse nu la tăcere, ci la scâncet de criza economică. Dar nu numai de ea, de criză.
