Dacă ăsta-i materialul clientului, de unde quality?

Zilele trecute, tot sucind nişte cifre referitoare la piaţa media pentru un studiu Soros, mi-a trecut prin cap o explicaţie pe care n-am văzut-o nicăieri pentru declinul pieţei quality. Prestigiul presei depinde şi de prestigiul subiectelor ei umane, or în degringolada politică în care trăim nu prea putem vorbi despre aşa ceva. Există vreo soluţie ca un ziar sau o televiziune serioasă să depăşească acest handicap? {Mai mult…}

Mogulii noștri, mogulii lor și raportarea la public

“Evenimentul zilei” a făcut o poveste despre ceea ce se întâmplă în aceste zile în Realitatea-Caţavencu şi mi-a cerut şi mie părerea. Puteţi citi despre ce e vorba aici. Dar asta nu înseamnă că am, neapărat, vreo bucurie fiindcă structura media a lui Vîntu se face bucăţi. Stau şi mă gândesc de ce se face, în afara motivelor evidente. Poate că problema cu mogulii români nu e că sunt moguli. Ci, mai curând, că nu prea sunt. Sau în măsura în care nu sunt. Cum vine asta?

O să înţelegeţi ce vreau să spun dacă vă povestesc că anul trecut, un amic din Chişinău, om foarte serios, cu presă occidentală în CV, îmi spunea cu un dram de invidie: “Măi, dar voi nu staţi rău, dacă puteţi vorbi despre EBa aşa cum vorbiţi în media. La noi, numele lui Oleg (Voronin) nu se pronunţa înainte de 7 aprilie nici măcar pe stradă.” Da, e adevărat, la Chişinău sunt lucruri care nu se spun decât metaforic, în timp ce la Bucureşti se vorbeşte uneori prea mult. Dar morala poveştii e clară: unul sau mai mulţi poli de putere financiară, opuşi politicului, care să fundamenteze şi susţină media va să zică un fel de vis al oricărei democraţii. {Mai mult…}

Păstorul și turma

Cu capitalul de imagine din 1989, László Tőkés ar fi putut fi omul care să unească românii şi ungurii din Ardeal. E cel care îi dezbină.

Vicepreşedintele Parlamentului European a fost un disident autentic. Contrar impresiei că evenimentele din decembrie 1989 au pornit doar întâmplător de la refuzul pastorului de a părăsi casa parohială, Tőkés are în CV o revistă clandestină pe nume Ellenpontok, la care a contribuit la începutul anilor ’80, şi luări de poziţie împotriva politicii regimului comunist legate de biserici, din cauza cărora a rămas fără parohie.

Ce s-a întâmplat după 1989? {Mai mult…}

Ce-s alea firme-fantomă și cu cine se bate Fiscul?

Un articol apărut în Capital ne povesteşte că procedura de înfiinţare a unei firme va fi mai dificilă la capitolul “sediu”. Actul care atestă sediul trebuie înregistrat la Administraţia Financiară (contract de închiriere, comodat, hârtie de proprietate) şi, în plus, reglementările mai noi interzic funcţionarea mai multor firme decât numărul de camere într-un apartament de bloc.

Capital ne spune că “sediul social în apartament de bloc şi înregistrarea mai multor firme în acelaşi spaţiu sunt, din punctul de vedere al Fiscului, metode susceptibile de evaziune fiscală” şi că “teoretic, scopul acestor restricţii şi al birocraţiei excesive e limitarea numărului de firme-fantomă”. Teoretic. Dar practic? Practic, suferă firmele şi antreprenorii cinstiţi. {Mai mult…}

O copertă care mi-a plăcut: The Economist și pixelii

Fotografiile cu rezoluţie joasă, pixelate, erau acum câţiva ani coşmarul oricărui art-director de print/detepist. Ultima copertă din The Economist foloseşte creativ această carenţă.

The Economist - Cyberwar

Pentru un tipar gen “Unica” sau asemănătoare, ai nevoie de o rezoluţie de 300 de pixeli pe inch (dpi); ziaristul mofluz descărca adesea poze care arătau bine pe internet, la rezoluţia de ecran (72 dpi), după care se încăiera cu detepistul sau omul de la prepress, ca să folosească acea imagine. Nu trebuie să fii specialist ca să ştii că {Mai mult…}

Cizmari fără pantofi (în sensul netului)

Cine se vede bine pe net şi cine nu se vede aşa cum ar merita/ar trebui? Din căutările Google care duc la Comanescu.ro, am extras o listă de nume de oameni din comunicare cu diferite carenţe de prezenţă pe net.

Dintotdeauna m-am distrat, ca şi voi, de căutările ciudate pe care şi le pescuiesc uneori bloggerii din propria interfaţă de Analytics, gen lista asta de la Simona Tache. La mine, e altfel: nu prea apar căutări excentrice, iar lista începe cu o mulţime de “Comanescu” sau “Cum să devii un Nimeni”, în diferite combinaţii. Aş putea să mă laud deci că am un blog targetat, că lumea caută ce vreau eu să găsească pe el, dar nu asta intenţionez. E vorba de numele mai mult sau mai puţin cunoscute din industrie, pe care le găsesc pe listă.

Ce înseamnă un număr mare de căutări legate de cineva? O nevoie de informare, bineînţeles. Poate fi cineva foarte “hot” sau, dacă nu, de cineva mai puţin “hot”, dar care nu e de găsit în altă parte. În orice caz, oamenii de mai jos au o carenţă de {Mai mult…}

Cinci branduri distincte: Bucurenci, Diaconescu, Iliescu, Manafu, Sârbu

În urmă cu câteva zile, vă dădeam o temă, bineînţeles de reflecţie: cum stau cu brandul personal Dragoş Bucurenci, Dan Diaconescu, Ion Iliescu, Cristi Manafu şi Adrian Sârbu? Cele cinci nume nu se prea pupă între ele. Ei bine, tocmai de-asta le-am ales, fiindcă sunt construcţii foarte diferite. Mai jos îmi propun tocmai să vă arăt că şi cum sunt construite.

1. ONEGISTUL: BUCURENCI Primul în ordine alfatbetică, dar şi cel mai tânăr. Are site, are şi pagină pe Wikipedia, cred că a spus despre el că e cel mai bun brand sau un brand foarte bun, la un moment dat. Pe vremea aceea, sub activistul civic se vedea un roman despre droguri, numit Real K, pus pe blog. Acum, activistul se poticneşte în “Dansez pentru tine”; apariţia lui în show-ul cu pricina îl scoate pe Dragoş din zona de brand elitist. Probabil că a ştiut foarte bine ce face când s-a dus la PRO TV. Rămâne să ne gândim care ar putea fi avantajele. Poate că România e ţara în care cantitatea bate calitatea în materie de branduri – vezi şi politicienii care croşetează sau cântă la chitară şi altele.

2. PRIETENUL POPORULUI: DIACONESCU Distinct de orice altceva, iar asta-i o mare calitate într-o ţară cam epigonică de felul ei. În ultima vreme, încearcă să facă televiziune într-o accepţiune mai aproape de ce se poartă prin alte posturi şi s-ar putea {Mai mult…}

Moartea TVR: cine profită de ea?

Faptul că legea TVR s-a poticnit din nou, la Senat, e genul de ştire care m-a făcut să mă satur de “importanta” zonă a presei “mari” şi să mă duc spre online şi altele în ceea ce scriu în ultima vreme. Lucrurile sunt previzibile, triste, enervante, fără ieşire: o să avem o televiziune publică de doi lei, din diferite motive, dintre care primul e acela că politicienii nu vor să schimbe legea care plasează instituţia menţionată la remorca partidului sau coaliţiei la putere.

Reforma TVR e o melodie pe care politicienii de toate culorile o fredonează de prin 2004, mai ales în campanie. Apoi, cu proiectul de lege se întâmplă “ceva” şi se poticneşte. Ar mai fi ceva de zis? Eu cred că da. Dacă televiziunea publică e o problemă fără soluţie şi importanţa ei va continua să se diminueze, care mai e rolul mass media în sistemul politic al României? O televiziune publică se lega de interesul public, apărarea valorilor democratice şi aşa mai departe. Acum, pare-se, retrogradăm TVR-ul la un rol nominal în sistemul nostru politic. Televiziunile private vând “marfă”. Entertainment, tabloidizare fără relevanţă politică. Ce punem sau ce apare în loc?

1. SCHIMB DEMOCRAŢIE PE ENTERTAINMENT. DTH-UL CREŞTE NU ÎN DETRIMENTUL CABLULUI, CI AL TELEVIZIUNII TERESTRE
Aşa spun o serie de cifre GfK, incluse în Media Fact Book 2010: dacă în 2007 televizunea era recepţionată în România 13,5% terestru şi 15% prin DTH, în 2009 avem 7,6 la sută terestru şi 23,2% DTH. Ce înseamnă televiziune terestră? {Mai mult…}

Cine va fi șef la TVR?... Poate că Turcescu, dar mai important e ce decât cine va face

Adrian Tudor, cetăţeanul cu background de BBC România şi Capital TV, lansează la el pe blog o leapşă cu privire la viitorul şef al TVR, acum, că raportul de activitate al orânduirii Sassu a picat şi se vor alege un alt preşedinte-director general (PDG) şi un alt Consiliu de Administraţie. Din punctul meu de vedere, mai importantă decât numele viitorului PDG e strategia acestuia. Să vedem totuşi persoanele vehiculate întâi, fiindcă asta a vrut Adrian: {Mai mult…}

Unde au greșit Bușcu și Ciutacu

“Academia Caţavencu” s-a rupt în două, “Cotidianul” nu mai e pe print, “Evenimentul zilei” trece în proprietatea unor români cu bube prin anii ’90 (fraţii Păunescu). Aşa cum spuneam acum câteva zile, aici, putem vorbi de o pierdere globală de reputaţie în presa (cel puţin cotidiană) românească. Lucrurile se leagă şi de modul cum generaţia mea, în jur de 40 de ani, a gestionat situaţia lăsată de bătrânii lupi Cristian Tudor Popescu, Sorin Roşca Stănescu sau Cornel Nistorescu. Fiindcă problema mă pasionează vag autocritic, am adresat întrebarea “Unde am greşit?” mai multor oameni care au avut diferite poziţii în managementul ziarelor. După răspunsurile lui Fumurescu, Măruţă şi Rogozanu, iată ce spun Doru Buşcu de la Realitatea-Caţavencu şi Victor Ciutacu de la “Jurnalul naţional”/Vorbe grele: {Mai mult…}