Care realitate?

Dilema veche mi-a cerut un text despre mass media și modificarea percepției realității. Mie mi se pare mai degrabă că media pe stil nou prelungește realitatea cu un domeniu virtual, în loc să dubleze/reflecteze mai mult sau mai puțin fidel/modifice realitatea offline. Am scris în consecință, așa cum se poate vedea mai jos.

În paranteză fie spus, apropo de scindarea Realității TV, de care m-au tot întrebat diverși amici, nu prea am ce spune mai mult decât ce e la vale. Motivul? Nu mă interesează. Singura chestie pe care aș putea s-o adaug e că dacă tai o râmă în două, se regenerează în loc să moară.

“Noi facem realitatea!” scria, triumfător, după scindarea Realității TV din seara de 23 octombrie, sub noua siglă a noii RTV, cea care emite din vechiul sediu al Realității, cu vechea echipă, dar cu noul patron Sebastian Ghiță. Simplă frustrare legată de foștii colegi, rămași sub sigla veche, dar în sediul nou?

Nu tocmai. Sau nu numai. Sloganul inventat pe genunchi – pe care autorii au neglijat să-l scrie cu majuscule, jocul de cuvinte ar fi fost perfect… – face parte dintr-o succesiune de mantre superstițioase, cam cum sunt strigătele de luptă din arena politică. De talismane verbale, descântece confundate de proprietarul afacerii cu sloganele bine alese și eficiente. Ceva ce poate fi analizat. Ca să ne ducă, desigur, la ideea de realitate.

SĂ ÎNCEPEM CU INCANTAȚIILE SUCCESIVE. Înainte de asta, la Realitatea TV, existase “Fabrica”. Un spațiu de trăncăneală, de după-amiază, în care diferiți politicieni își dădeau cu presupusul. Ceva ce fusese numit intern “fabrică de știri”, asortat cu “content factory”, motto-ul care se mai vede pe site-ul NewsIn, agenția de știri. Un motto mai de bun simț, aparent, dar la fel de aberant în esență, deoarece “contentul” produs de NewsIn constă – sau consta? – tot în știri. Dar și cu “hala” sau “uzina” în care se aflau angajații televiziunii și din care se vedeau la televizor diferite zone, ca fundal pentru moderatori și invitații lor.

Ca fapt anecdotic, înaintea tuturor acestora, fără legătură directă cu Realitatea TV, a fost o companie de producție TV, Media Factory, “fabrica de media”. Care a făcut, printre altele, lucruri ca “Reporter Incognito” de pe Prima TV sau “Animat Planet” de pe Antena 1. Să te prezinți în chip de fabrică de formate articulate și amuzament e o idee foarte bună. Dar epigonismul descris mai sus e cu atât mai pernicios.

Dar, în fine, astfel de lucruri îi privesc numai pe angajații și patronii celor două Realități. Care până una-alta și-au atins obiectivele de a popula ecranele cu politicieni inepți și a goni un anumit tip de telespectatori din fața lor, a ecranelor. Păstrând, în paranteză fie spus, fix segmentul demografic predispus la vot și la a căsca gura la idioțeniile pe care și le aruncă unii în capul altora diriguitorii aleși de ei, de segmentul respectiv.

ȘI NU DE NOI. FIINDCĂ NOI, ÎN LOC SĂ VOTĂM, FUGIM DE REALITATE(A) PE CARE O FAC EI. Cum vine asta? Ce se ascunde, la propriu, sub metafora fugii? Fugim în stradă? Nu, pentru că în stradă sau la cafenea realitatea e familiară, măsurabilă, dar mai lipsită de consistență, de interes și palpitații. Cel puțin pentru noi, cei care “am uitat să privim”, vorba lui Werner Herzog. Fiindcă, spune fratele lui Herzog Wim Wenders, în realitatea ceastălaltă, creată, “nicio imagine nu te lasă în pace”. Realitatea creată are un grad de stridență și agresivitate crescut, cel din zbieretele politicienilor și postura agresivă, de Orc din Warcraft, a moderatoarelor care scrânșesc din dinți la ei.

Acest gen de stridență distruge contemplația și predispoziția pentru realitatea primordială. E mai probabil să fugim nu în stradă, ci la birou, în fața calculatorului. Sau să luăm un iPad în brațe. Și să deschidem o altă realitate, prietenoasă, numită Facebook.

Acum câtăva vreme mi-a trecut prin cap să fac o teorie a emigrației pe Facebook. Dacă în anii ’90 unii au fugit de mineri și Iliescu în Spania sau Anglia, acum nu mai trebuie să ne deplasăm ca să scăpăm de Boc și frazele lui fără punct. Până la Disneyland trebuie să călătorești câteva mii de kilometri și s-ar putea să nu te distrezi pe tine, ci doar copilul. Există însă fabrici de realitate care ne vâră pe sub ușă, chiar la noi în apartament, ceva mult mai convenabil și atrăgător. Dacă Facebook e prea plebeu, masturbatoriu și complicat la modul simplist pentru dumneavoastră, Second Life este o propunere mai aproape de spațiile tridimensionale de care vrem să fugim. Ar mai fi și destule altele, dar sunt convins că ați înțeles ce am vrut să spun. Chiar și cărțile sunt o lume interioară, în care te pierzi la un moment dat. Ca și tablourile. Dar în epoca dinaintea digitalului, riscul dezorientării nu exista, fiindcă mașinăriile clasice nu deturnau simțurile precum cele de azi. Sau cel puțin reprezentau convenții milenare, bine definite și aseptice în accepțiunea lor de convenții.

CUM AM AJUNS SĂ NE ÎNȘELĂM, ÎNTRE NOI, DAR MAI ALES PE NOI? Vorbeam mai sus despre realitatea primordială, care nu are nici structura delectabilă a unei narațiuni bine construite, nici confortul de cuibăreală al cyberspațiului, nici puritatea și multicolorul stimulilor dintr-o imagine vizuală (iertați pleonasmul, vorbim aici de felurite reprezentări). E limpede de ce fugim de ea. Desigur, nu e totdeauna interesantă – sau nu suntem noi în stare să îi găsim secretul și dificilul cifru despre care Herzog ne spune că există. În plus, evident, realitatea așa cum e doare de multe ori. Nu noi o facem pe ea, ci ea ne face pe noi. De aceea visăm. Uluitor și revelator ca Dali sau rușinos și cu gânduri ascunse, ca maimuțoii care își arată gingiile unii altora, la televizor. De la un punct încolo, visele își pierd singularitatea și fulguranța. Și devin colective. Și permanente.

Mai are sens să vorbim atunci de deturnare a realității, falsificare a faptelor și propagandă? E cazul să ne mirăm: “Cum adică, două Realități?!”? Numai dacă ne-am închipuit vreodată că Realitatea e realitatea. De fapt, cyberspațiul, jocurile pe roluri online, rețelele sociale și toate celelalte au încetat de mult de a fi o oglindire a lumii fizice, sunt de-acum o prelungire a acesteia. O extensie și nu una pricăjită. De pildă, ființa noastră compusă din biți de calculator ne va supraviețui multă vreme, oricât de fantomatică și futilă pare azi. Cine a avut proasta idee de a persista în a folosi un pseudonim nu mai poate acum scăpa de el. De fapt, și nemurirea și posteritatea erau căutate în trecut prin intermediul unui dispozitiv imperfect și mult mai puțin impresionant decât Google, pe nume carte. Problema nu e ca alții să-și amintească de noi. Ci “să-nvățăm a muri vreodată”.

EXISTĂ HĂRȚI PENTRU ACESTE TERITORII? Nu, lasă să se înțeleagă un documentar realizat de Mark Neale despre William Gibson, inventatorul noțiunii de cyberspațiu. Dar, cu siguranță, vom găsi (sau am și găsit) modalități mai puțin cartografice de a ne descurca din ele, fiindcă cele mai multe vin cu instrucțiuni de folosire. Altfel, fabricanții lor nu ne-ar putea tenta. Problema e ce facem cu ansamblul. Cu realitatea compusă din spațiul fizic și diferitele extensii pe care le folosește fiecare. Prin 1997 a apărut un termen numit augmented reality, realitate augmentată sau “AR”. Care nu e nici virtuală, nici fizică. Azi la îndemâna oricărui posesor de mobil inteligent, AR-ul e neacademic vorbind un strat de legende constând în cuvinte sau alte lucruri pe care mobilul le ia de pe internet și ți le întinde peste imaginea fizică din cameră. Dincolo de această definiție convențională, desigur că realitate augmentată poate fi și ceva compus din Facebook și o aplicație de mobil care îți măsoară kilometrii parcurși pe bicicletă, presupunând că cele două spații comunică între ele (există așa ceva). Problema e cum vom jongla în viitor cu aceste spații și cum vom reuși să le gândim împreună pentru a rămâne întregi. Cât de cât, fiindcă de scindat în cont de Facebook, adresă de mail și user de Second Life ne-am scindat deja.

Într-un sens, ceea ce ne predispune la confort sau disconfort în privința acestei noi meta-realități sau realități augmentate e felul cum gândim ideea de adevăr. Dacă tindem să o vedem ca pe un ideal social și în același timp raționalist, un principiu care umanizează o lume socială creată pe fizic și organic, preexistentă și imuabilă în esența ei, atunci toate jocurile de mai sus s-ar putea să ne deruteze și să ne deranjeze. Dacă vedem același adevăr, de exemplu, ca pe o însușire a visului – care nu există, întrucât e o plăsmuire, dar există, întrucât e vis și vorbim de el -, atunci vom fi mai puțin supărați.

Enhanced by Zemanta

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *