Capul Verde, hărțile Google și excesul de tehnologie

Pentru cetățenii mai împiedicați și mai lipsiți de simțul orientării, ca mine, hărțile Google și alte șmecherii asemănătoare sunt un cadou căzut din cer, la propriu, dacă socotim cerul ca fiind virtual. Ce mă pasionează e felul cum îți schimbă percepția toate aceste proteze ale simțurilor – și concluzia ar fi că tehnologia în exces riscă să-ți reducă înțelegerea pe care o capeți despre un anumit loc. Pentru demonstrație, o să mă bazez pe un exemplu personal, fiindcă e nevoie de puțină introspecție.

Dacă suntem prieteni, știți poate că Ana-Maria a fost de curând într-o călătorie în Capul Verde, pe urmele Cesariei Evora, pe care s-a nimerit s-o cunoască prin 2003, când producea Gheorghe, show la care Evora era invitată. Presupun că Ana-Maria o să scrie întâmplarea de la Gheorghe la un moment dat, mie mi-a povestit-o, dar deocamdată, găsiți pe blog ce-a văzut ea la Mindelo, orașul în care și-a făcut veacul Evora, în perioadele când nu era ocupată cu propria celebritate.

Sigur, în felul ăsta nu pot să vă ofer o percepție directă, dar căpătați ceea ce în mod tradițional e următorul-cel-mai-bun-lucru, o relatare de la fața locului, unul din motivele pentru care se citește presa încă de pe vremea Agenției Havas și a porumbeilor călători și pentru care au existat reviste formidabile ca Life.

Dar ce se întâmplă dacă n-ai nici măcar poze? De câte ori Ana-Maria e plecată, îmi povestește ce-a văzut, pe Skype sau, destul de des, pe chat (în locuri exotice ca Mindelo, netul e prea prost pentru audio-video). De regulă simt nevoia să-mi întregesc percepția chiar cu hărțile și șmecheriile care ne interesează. La ceea ce puteți obține cu o căutare banală pe Google Maps se adaugă o jucărie care mi s-a părut mai întâi copilăroasă, dar a devenit curios de relevantă:

Îl știți, poate, e un fel de easter egg în Google Earth. Dacă mergeți la Earth.Google.com și vă descărcați aplicația, puteți începe prin a căuta un loc oarecare. Apoi, cu Control+Alt+A (sau Command+Option+A, pe Mac) intrați într-un simulator de zbor, destul de rudimentar, dar care poate fi stăpânit și din taste destul de ușor, dacă ați jucat vreodată Hornet sau chestii mai complexe. Aflați de-aici cum se folosește cu spor, puteți ajunge să zburați cum se vede în filmul de mai sus.

Ce-am aflat, și nu știam de pe chat, de la Ana-Maria, în zborul pe deasupra locului în care se afla în momentul respectiv? Cred că am descoperit două paliere de percepție. Primul e strict sau imediat vizual, relieful și culoarea lui. Sao Vincente, pe care e Mindelo, e o insulă stâncoasă, bej-către-negru. Există un anumit tip de soare. Imaginile Google Earth dau o oarecare indicație despre lumina și culorile “de Leica” pe care le puteți vedea și în pozele Anei-Maria. Valurile sunt multe și pline de spumă, într-un golf adânc, care te face să înțelegi de ce căutau navigatorii astfel de locuri. Pare precar, dar față de o relatare text-only sau niște fotografii disparate, e foarte mult.

Cu asta trecem pe al doilea palier. Forma golfului e deja o o informație diferită față de aceea pe care o poți obține, din perspectiva normală a omului, de la fața locului. Azi, o poți percepe și fizic, dintr-un avion real, iar pe vremuri, pentru treaba asta, s-au inventat hărțile și proiecțiile. Google Earth și Google Maps îți dau, evident, chiar acest gen de perspectivă, carteziană, de sus. E un ajutor grozav în treburi practice, altfel n-ar exista GPS-uri în mașini, dar pe Google, mult mai mult decât într-un atlas geografic de carton, devine un gen de explorare hedonist-intelectuală. Iar de la preocuparea hedonist-intelectuală, mai ales, ajungi la o altfel de înțelegere a lumii. Netul te ajută să faci un fel de levitație deasupra ta însuți (în exemplul meu, deasupra Anei-Maria), să fii în același timp în două locuri, “sus” și “jos”, lucru pe care l-a testat oricine a accesat hărțile de pe mobil în străinătate, într-un loc turistic. În genul ăsta de ubicuitate e ceva care te tulbură, dar și ceva care te reduce.

Ca să înțelegem ce, trebuie să ne gândim la hărțile dinainte de descoperirea Americii. Am scris mai demult despre ele, în relație cu infograficele de azi. Acel gen de desene conțin un Pământ “neîncheiat”, despre care unii credeau că e plat, și alții că se închide, către Est, cu Indiile. Hărțile primitive, pe care le vedeți acolo, arată foarte ciudat, pictural, figurativ, pe alocuri chiar antropomorf. Sau, fiindcă tot vorbim de Capul Verde, poftiți o comparație între ceea ce vedem azi și ceea ce se vedea acum câteva sute de ani (Sao Vincente/Mindelo):


View Larger Map

Hartă de pe la 1591. De aici

Hartă de pe la 1591. De aici

Lucrurile sunt cu susu-n jos fiindcă, multă vreme, pe hărți a fost sus sudul. Dar, în plus, versiunea din 1591 e mult mai poetică, include și informații despre balene, corăbii, o serie întreagă de chestii pe care le puteți desluși cu un pic de perspicacitate. De atunci, totul a fost standardizat, precizat din punctul de vedere al formei (sunt convins că golful de pe Google Maps e mult mai precis decât cel de la 1591). Față de precisele proiecții moderne, ceea ce poți vedea cu propriii ochi la cimitirul unde e îngropată Cesaria Evora sau pe străzile Mindelo-ului e lipsit de geometrie, dar în același timp mai atrăgător, cursiv, labirintic. Mă gândesc că asta are legătură nu numai cu ceea ce vedem, ci și cu spațiul acustic al lui McLuhan, al cărui centru e simultan peste tot și a cărui margine nu e nicăieri.

Cu alte cuvinte, genul de ubicuitate pe care ți-l oferă GPS-ul, hărțile Google și tot restul e relevant și util, dar riscă să te priveze de un anumit gen de explorare-mister. Bineînțeles, atunci când n-ai fost într-un loc, Google Maps/Earth sunt un substitut foarte util, mai ales că există pe ele și Panoramio, Google Street View și o mulțime de altele. Dar, presupunând că ai ajuns în locul respectiv, dacă ești în același timp la nivelul mării și undeva, deasupra ta, pierzi un soi de bucurie a descoperirii și, în același timp, perspectiva strict umană. Lumea e mai lipsită de savoare, într-un sens în care l-am înțeles într-un documentar celebru de călătorii. E vorba de Around the World in Eighty Days, realizat de Michael Palin, fostul membru Monty Python. Pe la sfârșitul anilor ’80, Palin a refăcut traseul lui Jules Verne, încercând și reușind să păstreze termenul-limită al lui scriitorului francez, cu o singură restricție: fără avioane, care ard distanțele într-un mod în care lui Phileas Fogg nu-i era accesibil. La un moment dat, ca să ajungă din Egipt în Arabia Saudită, dacă nu mă-nșel, Palin ia un vas de transport egiptean, care avea și câteva cabine de oaspeți, fiindcă vapoarele de călători de pe vremea lui Fogg sunt acum istorie. Dă peste căpitanul vasului, care se simțea foarte acasă pe marea liniștită, navigând cu viteză de melc sub soare, și are o discuție cu el. La un moment dat, îl întreabă (citez din memorie, bineînțeles):

— Ce părere aveți despre felul cum se micșorează lumea în ultima vreme? Avem avioane, distanțele sunt din ce în ce mai mici.
— Ba nu, nu se micșorează, răspunde căpitanul. Nu mai știm să călătorim. Ca să călătorești, trebuie să ai răbdare. Trebuie să poți medita, să fii capabil să asimilezi ce se întâmplă în jurul tău.

Post your thoughts