Cabotinul și muzicianul

În București, abia dacă are loc câte-un concert de jazz mediocru pe săptămână, care umple cu greu unul din cluburile nu foarte încăpătoare. Și-atunci, cum de Johnny Răducanu a avut, simbolic vorbind, funeralii naționale?

Cum toată lumea are câte o anecdotă cu de-curând-răposatul Johnny Răducanu, o să încep și eu cu una. Se zice că la puțină vreme după ce s-a convertit de la contrabas la pian, muzicianul a dat peste o poză cu faimosul McCoy Tyner, omul cu clapele din cvartetul lui Coltrane. Poza era din stânga-profil, pe un fond negru, cu brațele încrucișate pe piept. Johnny Răducanu și-ar fi comandat o fotografie identică, “în oglindă”, din dreapta-profil, și ar fi pus pe cineva să monteze cele două fotografii, ca să pară că s-a pozat cu celebrul american de culoare, după care ar fi agățat făcătura pe perete, într-un loc vizibil.

Johnny
Foto: Cătălin Pruteanu

O fi adevărat sau nu? Cine știe. Cert e că abundența de povestioare cu “nea Johnny”, cum îl denumesc azi afectuos oameni care nu l-au cunoscut, atestă un fel de-a fi al muzicianului. Bun povestitor, cum spune apropiatul lui, Harry Tavitian, că era, pianistul era și, printre altele, o poveste. Iar asta se leagă de natura lui cabotină.

Defunctul își inventase o recuzită, dar și un instrumentar de gesturi și postúri, care să-l recomande în chip de “domnul Jazz”. Johnny Răducanu era probabil cea mai cuprinzătoare colecție de ticuri jazzistice de prin această parte a lumii, de la tichia lui Thelonious Monk la mârâitul lui Keith Jarrett și, înapoi, la clișeele ellingtoniene pe care le debita cu ifos în spatele pianului, dintr-o postură studiată de broscoi ochios. Bramburelile misticoide cu care-și împăna discursul cu orice prilej i-au întregit aura second-hand de, cum îl numea Andrei Pleșu cu afecțiune, “guru bulevardier”. Pianistul risca în mod serios să devină un fel de Harry Potter al artei sale, la fel de sintetic (artificial, dar și sinteză) față de original precum personajul lui J.K. Rowling față de eroii adevărați de basm.

Predilecția muzicianului pentru rolul de protagonist în istorioarele de cârciumă vine în continuarea acestui gen de preocupare de sine rudă îndepărtată cu dandysmul. Și-atunci, de unde afecțiunea, a lui Pleșu, dar și a noastră?

Dincolo de cabotinism, Johnny Răducanu a fost un sensibil și adevărat muzician, dublat de un compozitor pe care probabil că nu am greși dacă l-am numi “mare”, dacă ne gândim la bijuterii ca “Jocul țambalelor” sau “Vals nostalgic”. Mâinile care stăteau în sân în “poza” cu McCoy Tyner mai și rupeau pianul, după ce asiguraseră în anii ’70 cea mai fluentă linie de contrabas din muzica românească.

Desigur că mârâielile și datul din cap ca un cățel de porțelan ale lui Răducanu (ce ciudat sună să-i spunem așa…) sunt întâmplări care vor mai călători, o vreme, prin conștiința contemporanilor, la fel cum și în acest secol încă se mai aud, ici-colo, povești bizare și apocrife cu Arghezi sau Eminescu. Fără ele, muzicianul ar fi avut funeralii de dimensiunile unei garsoniere, așa cum i-a fost viața. Dacă tot vorbim de compozitori/pianiști de jazz, despre Oschanitzky numai muzicologii mai știu cine e; mai știe cineva ce mai face Marius Popp?

Prin colecția de ticuri, Johnny Răducanu și-a asigurat un loc în posteritatea imediată. Urmează, după ce tot tărăboiul se va stinge, cea adevărată.

Johnny Raducanu si Andrei Plesu – Tescani ’89 by spunesitu.ro

Articol scris pentru ediția de tipar a “României libere” de joi, 22 septembrie

Enhanced by Zemanta

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *