Cabotinul şi muzicianul

În Bucureşti, abia dacă are loc câte-un concert de jazz mediocru pe săptămână, care umple cu greu unul din cluburile nu foarte încăpătoare. Şi-atunci, cum de Johnny Răducanu a avut, simbolic vorbind, funeralii naţionale?

Cum toată lumea are câte o anecdotă cu de-curând-răposatul Johnny Răducanu, o să încep şi eu cu una. Se zice că la puţină vreme după ce s-a convertit de la contrabas la pian, muzicianul a dat peste o poză cu faimosul McCoy Tyner, omul cu clapele din cvartetul lui Coltrane. Poza era din stânga-profil, pe un fond negru, cu braţele încrucişate pe piept. Johnny Răducanu şi-ar fi comandat o fotografie identică, “în oglindă”, din dreapta-profil, şi ar fi pus pe cineva să monteze cele două fotografii, ca să pară că s-a pozat cu celebrul american de culoare, după care ar fi agăţat făcătura pe perete, într-un loc vizibil.

Johnny
Foto: Cătălin Pruteanu

O fi adevărat sau nu? Cine ştie. Cert e că abundenţa de povestioare cu “nea Johnny”, cum îl denumesc azi afectuos oameni care nu l-au cunoscut, atestă un fel de-a fi al muzicianului. Bun povestitor, cum spune apropiatul lui, Harry Tavitian, că era, pianistul era şi, printre altele, o poveste. Iar asta se leagă de natura lui cabotină.

Defunctul îşi inventase o recuzită, dar şi un instrumentar de gesturi şi postúri, care să-l recomande în chip de “domnul Jazz”. Johnny Răducanu era probabil cea mai cuprinzătoare colecţie de ticuri jazzistice de prin această parte a lumii, de la tichia lui Thelonious Monk la mârâitul lui Keith Jarrett şi, înapoi, la clişeele ellingtoniene pe care le debita cu ifos în spatele pianului, dintr-o postură studiată de broscoi ochios. Bramburelile misticoide cu care-şi împăna discursul cu orice prilej i-au întregit aura second-hand de, cum îl numea Andrei Pleşu cu afecţiune, “guru bulevardier”. Pianistul risca în mod serios să devină un fel de Harry Potter al artei sale, la fel de sintetic (artificial, dar şi sinteză) faţă de original precum personajul lui J.K. Rowling faţă de eroii adevăraţi de basm.

Predilecţia muzicianului pentru rolul de protagonist în istorioarele de cârciumă vine în continuarea acestui gen de preocupare de sine rudă îndepărtată cu dandysmul. Şi-atunci, de unde afecţiunea, a lui Pleşu, dar şi a noastră?

Dincolo de cabotinism, Johnny Răducanu a fost un sensibil şi adevărat muzician, dublat de un compozitor pe care probabil că nu am greşi dacă l-am numi “mare”, dacă ne gândim la bijuterii ca “Jocul ţambalelor” sau “Vals nostalgic”. Mâinile care stăteau în sân în “poza” cu McCoy Tyner mai şi rupeau pianul, după ce asiguraseră în anii ’70 cea mai fluentă linie de contrabas din muzica românească.

Desigur că mârâielile şi datul din cap ca un căţel de porţelan ale lui Răducanu (ce ciudat sună să-i spunem aşa…) sunt întâmplări care vor mai călători, o vreme, prin conştiinţa contemporanilor, la fel cum şi în acest secol încă se mai aud, ici-colo, poveşti bizare şi apocrife cu Arghezi sau Eminescu. Fără ele, muzicianul ar fi avut funeralii de dimensiunile unei garsoniere, aşa cum i-a fost viaţa. Dacă tot vorbim de compozitori/pianişti de jazz, despre Oschanitzky numai muzicologii mai ştiu cine e; mai ştie cineva ce mai face Marius Popp?

Prin colecţia de ticuri, Johnny Răducanu şi-a asigurat un loc în posteritatea imediată. Urmează, după ce tot tărăboiul se va stinge, cea adevărată.

Johnny Raducanu si Andrei Plesu – Tescani ’89 by spunesitu.ro

Articol scris pentru ediţia de tipar a “României libere” de joi, 22 septembrie

 

Enhanced by Zemanta

Post your thoughts