Binge Watching sau bulimia TV

V-ați uitat vreodată la o cutie de DVD-uri cu Seinfeld, Roma sau Breaking Bad, la rând? Dacă da, suferiți de o boală numită în engleză binge watching sau binge viewing. Boala nu-i chiar așa de boală, dar se răspândește tot mai mult și ar putea fi numită în română, cu aproximație, “bulimie de serial”. Acest fenomen transformă telespectatorul din cartof de canapea în căpcăun audiovizual și schimbă fundamental business-ul la care ne referim.

Anii ’80, cei în care CBS-ul își înnebunea publicul terminând un sezon de Dallas cu întrebarea devenită proverbială “Cine l-a împușcat pe JR?”, pentru a rezolva enigma doar peste câteva luni, sunt de mult istorie. Cliffhanger-ul, acel gen de așteptare creată de scenariști de la un episod la altul sau chiar înaintea pauzelor de publicitate, e mai puțin util decât în trecut. Azi, serialele se consumă în porții mari, mai multe episoade de-a rândul, de pe DVD sau Blu-Ray, site-uri de Video on Demand ca Netflix, Amazon sau Hulu. Sau chiar piratate, de pe Internet. Fenomenul a fost remarcat de mai multă vreme, dar în decursul acestui an a fost consacrat de un serial care a făcut vâlvă, pe nume House of Cards. Serialul a fost distribuit nu pe un post TV, ci pe popularul (în SUA) Netflix, un serviciu de închirieri de DVD-uri care s-a transformat cu succes în platformă de Video-on-Demand în epoca digitală. Pentru cine nu e familiarizat cu termenul, Video-on-Demand (VoD, video la cerere) înseamnă oferta de seriale, filme, concerte și altele la cerere, pe o platformă de Internet sau prin intermediul televizorului. În România, servicii ca Voyo, Antenaplay, Seenow sau Dolcetv.ro testează și ele această modalitate de distribuție, dar nu au oferta și numărul de abonați ale unui Netflix din SUA.

Natural, VoD-ul e una din cele mai lesnicioase modalități de satisfacere a binge watching-ului. Iar House of Cards, care s-ar traduce prin Castelul de cărți de joc, e consacrarea acestui gen de consum video fiindcă a fost conceput ca atare. Serialul a fost lansat, în februarie 2013, la grămadă, cu toate cele 13 episoade din primul sezon odată. În plus, a și fost gândit diferit de produsele clasice de acest tip. Girată de două nume celebre de la Hollywood, David Fincher (Fight Club) și Kevin Spacey și avându-l pe cel de-al doilea și în rolul protagonistului, ideea a convins Netflix să investească 100 de milioane de dolari în două sezoane fără un pilot. Spacey a explicat, într-un fragment video popular online, că nu e vorba de o alegere tehnică, ci de o nouă modalitate de construcție a scenariului. Pilotul tipic, pe baza căruia un serial TV devine realitate, implică clarificarea încă de la început a personajelor și a perspectivelor lor narative, conține cumva in nuce întreaga evoluție ulterioară. Iar creatorii House of Cards și-au dorit, dimpotrivă, o tramă care să dezvăluie pe parcursul mai multor episoade ambiguitatea etică a actanților – o marfă, de altfel, la mare căutare și în producții ca Game of Thrones-ul lui George R. R. Martin.

Cu această strategie atipică și curajoasă, House of Cards a primit nu numai note maxime din partea criticii, ci și un Emmy (pentru regie), primul obținut de o platformă de distribuție online. La capitolul Emmys, marele câștigător din 2013 a fost însă Breaking Bad, serial clasic, dar și el obiect al bulimiei video. Vince Gilligan, creatorul acestuia, explica recent pentru Wall Street Journal că binge watching-ul implică un alt gen de construcție narativă, pe care o numea “hiper-serializare”. Noile obiceiuri de consum înseamnă și fidelizarea fanilor, care vine la pachet cu un gen de atenție sporită sau memorie proaspătă. Aceasta îți permite să iei un detaliu episodic din primul sezon și să-l dezvolți într-un fir narativ de câteva episoade în cea de-a patra serie.

Fidelitatea fanilor care consumă seriale pe noile platforme înseamnă, bineînțeles, și marketing, chiar dacă e vorba de download ilegal. Creatorii Game of Thrones, serialul despre care se spune că e cel mai piratat din istorie, au spus în repetate rânduri lucruri favorabile despre fenomen. Într-o întâlnire din acest an cu investitorii, CEO-ul Time-Warner, Jeff Bewkes, afirma că pirateria “e mai bună decât un Emmy” din punctul de vedere al așa-numitului buzz pe care îl generează. Time-Warner deține HBO, postul pe care a fost difuzat Game of Thrones, pentru 11 milioane de abonați, în timp ce download-urile ilegale erau estimate de Washington Post undeva între 3,7 și 4,2 milioane. Ceea ce e foarte piratat e și foarte bine vândut, conchidea cotidianul american, care amintea și că Game of Thrones a fost cel mai rentabil serial pe piața de DVD-uri în 2012.

“Hiper-serializarea” de care vorbea Gilligan duce cu gândul și la un alt gen de definiție a serialului TV, ca un lung-metraj mamut, de 10 ore, întrerupt de pauze la fiecare aproximativ 50 de minute. Daniel Knauf, creatorul Carnivàle, serial-cult difuzat acum nouă ani de HBO, și-a gândit inițial proiectul ca film de două ore și nu a fost singurul. Marile seriale ale momentului beneficiază de altfel de o infuzie importantă de talent și know-how de la Hollywood-ul lung-metrajelor. Lui Spacey și Fincher, care au realizat House of Cards, li se adaugă de exemplu și un Jeremy Irons, piesă de rezistență în The Tudors  Borgias, sau Steve Buscemi și Martin Scorsese, implicați în Boardwalk Empire.

Schimbările dictate de noile modalități de consum sunt însă doar la început. E încă neclar dacă distribuția de tip Video-on-Demand înseamnă suficienți bani pentru superproducții cu pretenții de Emmy. S-a discutat destul de mult despre faptul că Netflix nu a dezvăluit cifrele de audiență ale primului sezon din proiectul lui Spacey și Fincher, de pildă. Însă posibilitățile pe care le oferă noile platforme nu au fost încă explorate pe deplin. Una din cele mai la îndemână ipoteze e aceea a episoadelor cu durate ne-standard. În SUA, lungimea tipică a unui serial e de 44 de minute, fiindcă cele 16 minute rămase până la o oră sunt umplute de publicitate. În România, e vorba de 48. Însă pe Video-on-Demand, nu există constrângeri legate de calupurile de advertising, ceea ce înseamnă că realizatorii pot avea libertatea să vină cu o ofertă conformă cu logica narativă pură și simplă, mai lungă sau mai scurtă de cele 44 – sau 48 – de minute.

Iar dacă ecranul laptopului pare încă mic și incomod pentru cei care nu s-au dedat la astfel de obiceiuri de consum, VoD-ul vine, mai nou, și prin televizor. Voyo-ul PRO TV-ului și Seenow, serviciu independent, au deja aplicații de smart TV, chiar dacă oferta de conținut și veniturile realizate în acest moment sunt reduse. Și oricum ar arăta viitorul din punctul de vedere al business-ului numit TV/conținut video, (tele)spectatorul a devenit cu totul altceva decât tradiționalul cartof de canapea: e mai degrabă un căpcăun audiovizual, dotat cu telecomandă și butoane cu care își poate satisface dorințele cu totul altfel decât în doza orară injectată, liniar și diluat, de televiziunea clasică.

Articol scris pentru ediția de joi, 14 noiembrie, a săptămânalului Dilema veche.

Post your thoughts