Bicolorul național

A ajuns în România odată cu frigul şi dă aceeași senzație de amorțeală: campania electorală de la parlamentare e un exercițiu democratic formal și plicticos. Nici măcar insultele nu dinamizează, deocamdată, lucrurile. Cum se spune, jocurile sunt făcute.

Dacă e să începem cu deznodământul, mai toată lumea anticipează o victorie a USL, sub sau peste 50%. Jocurile sunt făcute, se spune, dar ce înseamnă acest clișeu în situația de față? Că, de fapt, nimeni nu are resurse de strategie și discurs: USL pentru a-și securiza o guvernare majoritară, iar ARD, pentru a reveni din groapa în care a căzut din diferite motive. De fapt, campania se petrece în sens propriu și mai ales figurat la numai câteva grade peste zero pentru că blocurile politice dominante nu au ce vinde electoratului, intelectual vorbind.

Blaga și Ungureanu, 75% noi, pe Magheru

Blaga și Ungureanu, 75% noi, pe Magheru

Afișele și bannerele electorale au început și ele să fie atârnate de stâlpi cu întârziere. USL pare că a pornit din acest punct de vedere mai devreme decât ARD, deși la vreo săptămână de la începutul campaniei au început să apară pe stâlpi și candidații acesteia.

Zăpăcitoare și deranjantă este asemănarea dintre culorile celor două alianțe. USL a combinat roșul PSD cu albastrul din paleta PNL, în timp ce ARD, fără vreun motiv evident, a folosit un constrast de culoare foarte apropiat, dar în care roșul e un roz-fuchsia apropiat de ceea ce Pantone a decretat drept culoarea anului în 2011, așa-numitul Honeysuckle.

Faptul că în 2012 se luptă două varietăți de roșu-albastru spune ceva în plus despre absența proiectelor la aceste alegeri, mai ales că asocierea respectivă este folosită asemănător pe afișele celor două alianțe, cu relativă economie, pe un fond alb.

Dacă e musai să dăm și o notă bună, probabil că strângerile de mână de pe afișele USL vor avea un oarecare impact, fiindcă simbolizează concordia dintr-o construcție politică destul de contradictorie și, pe de altă parte, prin contrast cu natura conflictuală a președintelui apropiat de cealaltă parte. Dar, desigur, nu e clar dacă acele strângeri sunt convingătoare pentru indeciși și adversari. Toader Paleologu, de la inamic, și-a permis chiar o ieșire de prost-gust pe Facebook, unde a conchis că prezența a câte doi candidați pe afișe face această campanie să semene cu o gay parade. Dar, în fine, nu Paleologu e cel mai spurcat la gură candidat.

Cu asta, am ajuns la capitolul sloganuri. Spre deosebire de afișe, aici ARD e prima, fiindcă a anunțat ciudatul “Repornește inima României”. Strigarea cu miros de spital poate funcționa cel mult la un electorat fanatizat, căruia îi accentuează percepția că lucrurile se fac efectiv bucăți în România, după plecarea PDL de la guvernare.

În partea cealaltă, însă, lucrurile stau mai rău. Sloganul dominant pare a fi “România puternică”, dar pe site-ul USL se spune că ar fi existat un concurs de așa ceva, câștigat de un cetățean cu formula “Povestea viitorului nostru”. Dată fiind confuzia, am lansat o întrebare pe Facebook și am mai primit “Anul victoriei”, “Dreptate până la capăt” sau “Unica soluție legitimă”.

Dacă formula dominantă e “România puternică”, în ea se reflectă (și) divagațiile anti-UE ale lui Victor Ponta și Crin Antonescu, ceea ce nu e tocmai o găselniță. Și, în plus, nu tocmai Ponta și Antonescu sunt cei care emană prin toți porii putere, deci vorbim mai degrabă de o superstiție decât de un slogan funcțional.

Probabil, aici e vorba de gândirea de la centru, fiindcă în teritoriu, lucrurile diferă destul de tare de la un caz la altul, nu numai ca slogan, ci și din punctul de vedere al punerii în pagină a afișelor și deci al compoziției coloristice. Într-un loc, galbenul orfan al PNL scoate capul într-o execuție-papagal care pe lângă că strepezește ochii, poate crea și probleme cu legea, fiindcă seamănă cu tricolorul care e simbol național.

Dacă mai e ceva de spus în privința sloganurilor, ar fi de amintit “E vremea poporului” de la  PP-DD. Pe lângă faptul că e cam atins de reverie pentru o chemare la acțiune, sloganul arată și bogăția de idei din platforma PP-DD, fiindcă cuvântul “popor” e și în numele partidului, și în deviză.

În rest, atâta cât putem spune, politicienii vor sta la televizor și, în plus, își vor pune diferite porcării în cârcă unii altora pe Internet. A apărut deja o falsă pagină de Facebook a lui Mihai Răzvan Ungureanu, care apărea ca susținând căsătoria gay. Greu de spus ce ar putea urmări autorii cu ea: ideea e incredibilă și pentru fanii, și pentru adversarii lui Ungureanu și, încă într-o mai mare măsură, pentru comunitatea gay. Astfel de lucruri sunt stupide chiar la standardele mizerabile la care se petrec lucrurile la noi. Comparativ, de exemplu, povestea cu președintele Băsescu care ar fi lovit un copil a avut un coeficient de credibilitate mult mai mare.

Sigur, din campanie a trecut doar prima parte, dar dacă vor exista, surprizele vor veni nu din zona comunicării politice clasice, ci de pe cine știe ce posturi TV unde se vor petrece cine știe ce minuni.

Până una-alta, însă, afazia de imagine în care au intrat formațiunile politice românești în acest sfârșit de toamnă ține de profunzime. Nu vorbim numai de lipsa de proiecte cu potențial de schimbare, ci și de faptul că lucrurile sunt relativ convenabile, așa cum sunt, pentru mai toate partidele, cu excepția aspirantului PP-DD. România politică se împarte între USL și ARD, la fel cum România televizorului se împărțea, acum câțiva ani, între RCS-RDS și UPC, care nu își disputau unul abonații celuilalt. PDL, PNL și PSD au creat, cu alte cuvinte, un oligopol politic. În economie, asta înseamnă o înțelegere între concurenții de pe o piață, care cad de acord asupra prețurilor practicate și elimină competiția reală. Iar în politica românească, e vorba, de fapt, tot de economie.

Articol scris pentru ediția de joi, 22 noiembrie, a săptămânalului Dilema veche.

 

Post your thoughts