Băsescu, meteorologul

Discursul de miercuri al preşedintelui Băsescu a fost promovat isteric de majoritatea televiziunilor. Pentru a-l prelua, însuşi apoliticul PRO TV, bătut la ratinguri de Antena 3 de câteva ori de când cu protestele, l-a privat de spaţiul de emisie pe Cătălin Măruţă, blegomanul rege al după-amiezelor de criză.

Vorbind serios şi cu un efort de distanţare raţională, nu putem ocoli truismul că Traian Băsescu este un preşedinte cu părţi bune şi părţi rele. Nu e nici Hitler, nici Iisus, contrar a ceea ce susţin în aceste zile două jumătăţi de Românie, iar cele două mandate ale sale vor fi cântărite cel mai bine de istorici. Şi, probabil, la scara unui secol, Băsescu va fi o notă de subsol, fiindcă n-a făcut nici Unirea, nici Independenţa şi nici evenimentele din 1989.

Dacă istoricul viitorului va folosi ca bibliografie discursul de acum două zile, probabil că nu va greşi prea tare, cel puţin în partea de bilanţ. Desigur, preşedintele şi-a exagerat unele merite şi a aruncat vina pe duşmani pentru anumite eşecuri, dar sursa Băsescu poate fi confruntată cu altele. Şi atunci, de ce Traian Băsescu a produs dezamăgire? Am găsit trei cauze.

  1. TIMINGUL. Primul motiv se leagă de momentul în care a fost rostit discursul. Politicienii, ca şi jurnaliştii, au succes când spun cu cinci minute mai devreme ceea ce ştie/aşteaptă/simte toată lumea. Discursul politic nu e teritoriul revelaţiilor filozofice şi nici al inovaţiilor retorice. O dovedesc platitudinile luminoase ale lui Barack Obama sau vocabularul limitat al lui Sarkozy. Despre stil, însă, mai la vale: aici remarcăm doar faptul că Traian Băsescu a ieşit nu cinci minute mai devreme, ci la vreo cinci zile după ce publicul a început să se întrebe de ce nu vorbeşte despre proteste.
  2. STILUL ŞI INGREDIENTELE. Dincolo de o analiză precisă, enumerarea propriilor succese politice nu-i prea iese preşedintelui. Pe vremea când era mult mai popular, de Revelionul 2007/2008, Traian Băsescu a fost de asemeni huiduit, pentru un discurs cu fix aceeaşi structură, tehnic şi raţional. Dacă nu spune “Iarna nu-i ca vara” sau nu-l parafrazează pe Dinică-Semaca cu “M-au ciuruit”, Băsescu nu are succes. E în firea lucrurilor: prin America, politicienii sunt învăţaţi să vorbească “în sincroane” (declaraţii scurte, pentru TV) de cel puţin 20 de ani.
  3. SCUZELE ŞI DEMISIA. Primele au sunat destul de natural, dar la ce bun regretele publice în politică? E drept, Traian Băsescu a avut un moment în care le-a folosit cu succes, în 2004, atunci când i-a spus lui Adrian Năstase că ei, amândoi, provin “din sistem”, din comunism. Dar la vremea respectivă a fost o asumare exagerată, care a avut rolul de a pune stigmatul pe adversar: Năstase arată ca un produs mult mai tipic al comunismului decât Băsescu. Prin contrast, scuzele pentru intervenţia TV contra lui Arafat, cuplate cu non-răspunsul furnizat la întrebarea cu demisia, sunt contrariul exagerării, un soi de litotă politică. Pachetul format din “mai fac gafe” şi “nu îmi dau demisia, decât dacă asta e singura soluţie” are ca destinatar, cel mult, segmentul din ce în ce mai restrâns al susţinătorilor.

Sau nu? E greu de contestat că miercuri, Băsescu a atins un soi de minim public absolut al perioadei de când e preşedinte. Are a se teme de urmări? Nu e nici în campanie electorală, nici la referendumul pentru demitere din 2007. Ce crede azi electoratul e, ca să zic aşa, amânat, dacă nu cumva protestele nu vor creşte mult în intensitate. Şi Băsescu a jucat, ca la bursă, “pe scădere”, de parcă ar fi ştiut perfect prognoza meteo. Care, apropo, e publică, pe site-ul institutului meteo.

Dar, mai ales, necarismaticul discurs funcţionează acceptabil ca legitimare politică, în ochii cancelariilor occidentale. Şi ca avertizare nu atât la adresa USL, cât a întregii clase politice. Când se desprimăvărează, de exemplu, Băsescu ar putea pleca la vânătoare de rinoceri PSD, lilieci PNL dar mai ales de pupeze PDL. Acum nu e cazul.

Asta, din nou, dacă acest gen de tabiet politic nu va fi răsturnat cu totul de Piaţă. Dar asta e, iarăşi, un subiect pentru istoricii viitorului şi nu pentru gazetar, care e prizonier al prezentului.

Articol scris pentru ediţia de tipar de vineri, 27 ianuarie a ziarului “România liberă”

EPP Congress Bonn

Imagine via Wikipedia

Enhanced by Zemanta

Post your thoughts