Bacalaureat, blestemul provinciei

Într-un oraș oarecare, mai degrabă mic decât mare, din Caraș-Severin, un chirurg care-și vede de treabă, numit ironic Romeo, și-a păstrat demnitatea în ciuda sistemului. Romeo are o fată imaculată, Eliza, care trebuie să ia note maxime la bacalaureat, ca să își confirme locul obținut, cu creier și muncă pe brânci, la Cambridge. Totul e sub control până când un personaj misterios înghesuie fata într-un șantier, cu intenții (nerealizate) de viol. Fata scapă cumva de agresor, numai cu o mână luxată și o traumă în definitiv suportabilă.

A doua zi e, totuși, examenul. Medicul trebuie să intervină pentru ca Eliza să și-l poată da, fiindcă sistemul a stabilit că elevii nu au voie în sala unde se dă proba cu mâini în ghips, pornind de la prezumția de vinovăție că pot ascunde fițuici în ele. Îți vine, bineînțeles, să aplauzi atunci când Romeo, cu mare curaj, reușește să invalideze regula și își bagă fata-n examen. Dar apoi se dezlănțuie iadul.

Dacă te uiți la Bacalaureat al lui Cristian Mungiu cu 4, 3, 2 în minte, îți dai seama despre ce e România acum. În filmul despre comunism, binele și răul erau clare. În Bacalaureat, drumul către iad e nu doar pavat cu bune intenții, dar și foarte scurt. Respectabilitatea și dezastrul moral sunt vecine de palier: poliția instigă la infracțiuni din dragoste pentru copii, profesoara se culcă cu tatăl căsătorit al unuia dintre elevi, un personaj uns cu multe alifii din primărie, dar cu reputație de binefăcător și iubit de tot orașul, se dovedește a fi marfă pentru Parchet.

De fapt, ce e el, echilibrul ăsta instabil al lucrurilor, sistemul, cel care devine brusc letal, cum se întâmplă cu câmpul de forță din Hunger Games, odată ce încerci să creezi o breșă? Un fel de principiu de natură morală, dar inuman și răzbunător al stării de lucruri, de secret al lumii, pe cât de puternic, pe atât de imposibil de formulat și periculos. Morala lumii civilizate se articulează în etici ca ale lui Aristotel și a lui Kant, dar pe-aici, pe la noi, moraliștii sunt mai degrabă povestitori ca Mungiu, care mai mult sugerează decât clasifică, expun și clarifică, pur și simplu fiindcă materia nu e de expus, ci de povestit și sugerat.

Remarcabil modul în care Mungiu extrage din formula “personaje obișnuite în situații obișnuite” dileme morale ieșite din comun. Bacalaureat demonstrează că sub banalitatea provincială se poate ascunde un strat de bine amestecat cu rău care trimite cu gândul la tragedii antice.

Dacă e să mai căutăm analogii, filmul are destule în comun cu Aferim! al lui Jude, o altă fabulă fără morală, prin ciudata țesătură etică a lumii de atunci și de acum, care face imposibilă alegerea justă sau mântuirea, inclusiv – sau mai ales – pentru personajele mai dotate cu umanitate. Lumea lui Jude e însă exotică, a lui Mungiu e un corolar contemporan, surprinzător și totuși familiar, la banalitatea răului a lui Arendt.

Filmul are și un Diabolus ex machina nu atât în persoana violatorului (care rămâne ascuns), cât într-o mână misterioasă care îi sparge în mod repetat geamurile doctorului Romeo, înrăutățind lucrurile. Cine și de ce ne nefericește cu astfel de blesteme ascunse de provincie nu știu, știu doar că provincia nu e Caraș-Severin, ci e România.

P.S.: Pentru mine, filmul s-a pus în mișcare lent și a devenit palpitant în a doua jumătate. Habar n-am cât de “bun” e, știu doar că trama construită de Mungiu e dată dracului, și la propriu, și la figurat. Romeo-Adrian Titieni e fără cusur, iar Vlad Ivanov (șeful secției de poliție) aduce ca de obicei un plus inefabil de mare actor. Maria Drăguș-Eliza, care joacă mai mult prin Germania și a câștigat acolo un premiu Lola, e ingenua perfectă.

Puteți vedea Bacalaureat la mall-uri începând de azi.

Post your thoughts