Aventuri în tabăra de refugiați palestinieni, cu aparatul foto

La câțiva kilometri de Bethlehem, în tabăra de refugiați de la Dheisheh, zisă și ad Duheisha, patru fetițe gălăgioase se îmbulzesc în fața mea, pentru o poză care celebrează triumful palestinienilor în fața sângelui și a violenței istoriei. E chiar locul în care acum un an și câteva luni un tânăr arab a fost împușcat mortal de soldații israelieni, într-o operațiune în care aceștia încercau să aresteze un alt palestinian. În tabăra de la Dheisheh, viața se luptă cu moartea din 1949, anul când 3.400 de locuitori ai satelor incluse de Israel între granițele proprii s-au refugiat lângă Bethlehem, după Războiul Arabo-Israelian, care a omorât între 7.000 și 20.000 de palestinieni și a pus pe hartă statul Israel. 

Cei 3.400 de palestinieni din 1948 s-au transformat, la a treia generație, în 13.000 de locuitori ai unui teritoriu de peste un kilometru pătrat, majoritatea tineri și foarte tineri. Am ajuns la ei după o călătorie extenuantă la Bethlehem, Ramallah și Nablus, în care am încercat să văd lucruile de dincolo de zidul cu care Israelul a înconjurat populația arabă care era acasă la ea, până în 1948, pe întregul teritoriu al fostului Mandat Britanic pentru Palestina.

Sub tabăra de la Dheisheh se ghicește planul oricărui oraș vechi din Orientul Apropiat, de la Ierusalim la Nablus: o grilă strâmbă de străduțe care urcă și coboară, se întâlnesc și se despart, la umbra unor căsuțe suprapopulate cu un etaj sau două. Doar că, aici, căsuțele au 20 și nu 200 de ani. Sunt din beton și au fost construite de refugiați pe locul unor buncăre de 3X3 metri oferite de Națiunile Unite în anii ‘50, care, la rândul lor, au înlocuit corturile în care se așezaseră în primii ani refugiații din Israel. La fel cum căsuțele au înlocuit cutiile ONU și generațiile s-au schimbat, refugiații palestinieni au învățat, cu ajutorul organizațiilor umanitare, să devină autosustenabili, creându-și programe de educație și activități culturale și de timp liber pentru copii și adulți. Palestinienii născuți în tabăra de la Dheisheh au ajuns uneori departe, ca Hanan al-Hroub, o femeie care a câștigat Global Teacher Prize pentru metode inovative în educație, sau Majid Faraj, șeful Serviciilor Secrete palestiniene.

Cum spuneam, călătoria mea către tabăra de refugiați, deci către toate lucrurile pe care vi le-am povestit mai sus, a fost lungă și nu foarte ușoară. Atunci când am pus pe Facebook un album cu câteva poze de copii palestinieni refugiați, like-urile au început să curgă, împreună cu diferite încurajări și mesaje private de genul „ai grijă de tine”.

Tentația de a crede că ceea ce fac e important și că sunt un fel de jurnalist geopolitic a fost destul de mare, recunosc. Dacă m-aș lua mai tare în serios, v-aș stoarce oftaturi în continuare, cu istorisirea de mai sus, plină de compasiune, suferință și un crâmpei de înțelegere globală a lumii în care trăim, care nu se prea poartă în țara izolată și egoistă numită România. Aș putea pomeni despre pietrele despre care colegi din grupul de jurnaliști români cu care am fost mi-au spus că le-au aruncat refugiații în ei. Sau aș putea detalia incidentul din februarie 2015, cel în care israelienii au ucis palestinianul de 19 ani. Ori să mai pescuiesc de pe Wikipedia un gard de sârmă ghimpată ridicat în jurul taberei în timpul Primei Intifade.

Refuz s-o țin așa până la capăt dintr-un motiv simplu: nu sunt în niciun caz primul jurnalist care relatează și fotografiază de acolo. Căutați pe Internet poze de la Dheisheh și o să găsiți o mulțime. Din moment ce m-am întors, ca să vă povestesc toate astea, vă dați seama că „am avut grijă de mine”. Dar, la drept vorbind, nu eu am făcut-o până la capăt, fiindcă grupul de jurnaliști a fost invitat și ghidat pe la Bethlehem, Ramallah, Hebron, Ierihon și altele de Ministerul Turismului și Antichităților din Palestina.

De aceea, povestea cu tabăra de refugiați nu poate suna decât pro-palestinian, chiar dacă e adevărată la virgulă și fetițele care se înghesuie în fața aparatului de fotografiat sunt reale, exact ca strâmbăturile vesele pe care au găsit de cuviință să le adopte în cadru. Dacă le manipulam ca să facă niște mutre triste, probabil aș fi obținut mai multe like-uri. Dar fix asta ar mai fi lipsit, într-un loc inclus pe un traseu oficial pentru ziariști, care a mai fost pozat și răspozat de media. Și care, pe deasupra, te obligă să iei partea cuiva într-unul din marile conflicte militare și politice începute în secolul trecut. Or eu refuz să fac asta, fiindcă nu sunt expert în Orientul Apropiat, oricât am citit și am văzut și în Palestina, și, altădată, în Israel. Încerc să iubesc ambele părți în egală măsură, atâta cât se poate.

Dar, dincolo de orice fel de intenții politice am putea presupune din partea palestinienilor, problema e relația subiectului (în cazul de față fetițele) cu aparatul de fotografiat. Sună foarte crud ce spun, dar obișnuința cu camera foto sau video duce la un discurs construit, iar în lumea din ce în ce mai mică în care trăim, chiar și o destinație ca o tabără de refugiați din Palestina e ușor de atins și, deja, pervertită de obiectivul aparatului. Am fi putut ajunge acolo și fără Ministerul Turismului, doar că am fi bâjbâit sau ne-ar fi costat mult mai mulți bani.

Iar problema nu e în niciun caz tipică pentru palestinieni, fiindcă Palestina abia dacă începe să existe, ca țară, după toate conflictele din ultimii 100 de ani. S-ar putea ca din punctul de vedere al propagandei să găsești acolo mai multă inocență, cu toate discursurile marțiale și declarațiile zăngănitoare ale liderilor palestinieni, de care te împiedici în media străină. Problema e, pur și simplu, ce mai poate însemna act jurnalistic valid într-o lume înecată în comunicare, în care (aproape) totul a fost pozat, filmat, relatat și mai ales ideologizat.

P.S.: Programul nostru a inclus și o întâlnire cu Mahmoud Abbas, iar întâlnirea cu Abbas a inclus și o poză de grup. M-am fofilat ca să mă așez pe gradenă fix în spatele președintelui palestinian, ca să-i fac o poză care arată cum vede el lucrurile, de la o distanță de la care ai putea să-i dai un bobârnac. I-am fotografiat, cu alte cuvinte, ceafa, de la o jumătate de metru, între oamenii și obiectivele foto din planul îndepărtat. Adică la fix 180 de grade față de perspectiva oficială, repetitivă. Am pus-o și pe ea pe Internet, iar amicii nu au prea înțeles, n-au remarcat, nu le-a plăcut. Sigur, o ceafă de octogenar, fie și a unei celebrități globale, e mai puțin interesantă decât zâmbetul unor copii. Mai trist e faptul că nu cred că i-a mai făcut cineva o poză de felul ăsta, spre deosebire de cele cu copii, care sunt deja stereotipuri de comunicare. Totuși, eu țin mult mai tare la ea decât la aceea cu autograf, în care îi strâng mâna lui Abbas.

Mahmoud Abbas la întâlnirea cu presa din România, 5 aprilie 2016

Articol scris pentru ediția de joi, 14 aprilie, a săptămânalului Dilema veche.

  1. bugsy Reply

    Daca ai amintit de Hanan al-Hroub, femeia care……bla, bla Prize, poate ar fi fost corect sa spui si despre sotul sau Omar al-Hroub care a participat la o operatiune, in anii 80, impotriva unor colonisti evrei in Hebron. Atunci au fost ucisi cu sange rece 6 evrei si alti 12 raniti grav. Pentru PLO, Omar a fost un martir, pentru lumea civilizata – un terorist! Pentru tine cum este?

    PS: Statul Israel nu “a fost pus pe harta” de Razboiul Arabo- Israelian, ci rezolutia ONU din mai 1948.

    • Iulian Comanescu Reply

      Ar trebui să citesc despre dl. al-Hroub ca să-mi formez o părere. Altfel, cine are puțin discernământ pricepe că prima jumătate de articol e o parodie de reportaj plângăcios pro-palestinian, genul care ia premii, pentru ca ulterior să dinamitez abordarea. Pe cei care n-au acest discernământ va fi plăcerea mea să-i scot din sărite 🙂

      • bugsy Reply

        Scuze, dar este ….subtire aceasta justificare (parodie de reportaj plangacios….). Si nu ai dinamitat deloc abordarea, de la un cap la altul este un reportaj “correct” (adica nu ai vrut sa superi gazdele).

        • Iulian Comanescu Reply

          Well, ar fi stupid să spun mai mult din motiv ce nu ți-a convenit. Mă consolez cu aprecierile unor oameni care contează pentru mine.

          • bugsy

            nu pot sa cred ca esti genul de persoana care vrea sa fie placut de toata lumea……..,

            oricum, sa stii ca treaba “cu razboiul care a pus Israelul pe harta…” nu e parodie! asta ti-o pot spune si cei care au aprecieri care conteaza pentru tine.

  2. Stefan Bragarea Reply

    Câtă subtilitate!
    Și am ajuns profesor universitar fiind lipsit de discernământ…

  3. Petre Reply

    In razboi ca si in dans, e nevoie de doi. Din nefericire, in conflictul acesta sunt mai multi, ceea ce a dus la o sarba a intereselor in care actorii principali nu prea se mai vad, decat atunci cand focul trebui realimentat.
    Problema de fond este limitarea, pana la anihilare a extremismelor si a amestecului extern, dupa care trecerea la dialog constructiv, cu evitarea calcatului pe picioare a dansatorilor si… increderea ca pacea e mai buna si folositoare decat razboiul.
    Felicitari pentru articol.

Post your thoughts