Aur, pirostrii şi mucava

Acum câteva zile, cineva de la o revistă mi-a cerut o părere despre nunta lui Borcea. Am refuzat pe motiv că nu mă pricep nici la fotbal, nici la Borcea şi nici la alte faţete ale poveştii. În week-end, un prieten m-a întrebat ce cred, i-am zis că n-am avut timp să mă uit la televizor şi oricum îmi displace să-mi dau ochii peste cap din motive de program prost, dacă tot am vreo cinci-şase telecomenzi în casă. Azi, când căutam subiect pentru România liberă, un alt prieten mi-a zis: Borcea. E clar, era cazul să studiez problema.

De ce ne-a îndopat media cu nunta lui Borcea în aşa hal, se întreabă toată lumea? Pe undeva, e normal că a făcut-o, dar într-un alt sens, cine a remarcat în asta o dovadă că presa funcţionează greşit are oarecum dreptate.

Există un palier al firescului, chiar dacă al unuia pe marginea căruia intelighenţia poate ricana – şi a şi făcut-o: oameni Becali şi Borcea sunt, simbolic, conducătorii noilor Albaştri şi Verzi de la Hipodrom, cele două facţiuni sportive şi în acelaşi timp politice dominante în Bizanţ, într-un asemenea grad încât Împăratul Iustinian era suporterul primilor. Din acest punct de vedere, nu e nimic mai firesc decât aerul de feudali al stăpânilor de club, care posedă strălucire, bogăţie şi, inclusiv, armată. De remarcat, în trecere, că fotbalul e o metaforă mult mai potrivită pentru oştile aflate într-o bătălie decât, să zicem, tenisul, care aduce mai mult a turnir decât a armate încăierate. 

Evident, azi nu mai folosim obiecte contondente, praf de puşcă sau focoase în încăierări propriu-zise, fizice, decât pe undeva prin Irak sau Bosnia. Însă recuzita întregii poveşti e cât se poate de epigonic-feudală: strălucire orbitoare, bani, artificii, cel mai lung voal de mireasă – care s-a prins în cea mai silenţioasă uşă a celei mai lungi limuzine -, un tort de 50 de kilograme şi, în fine, cum ar spune vecina de palier, 1000 de euro tacâmul. Cu vals cu tot, lucrurile sunt foarte la locul lor, dată fiind grija nuntaşilor de a nu crea vreo stridenţă sau vreo nuanţă falsă. O nuntă perfectă.

Ei, aş! Tocmai de aceea, fiindcă sunt cât se poate de la locul lor, ele, lucrurile, sunt cu totul nelalocul lor. Lui Borcea şi prinţesei lui (fiindcă top modelele sunt prinţese, altfel n-ar fi încoronate în concursuri) le lipseşte un singur lucru: originalitatea sau întâietatea. Şi asta ne duce pe cel de-al doilea palier al discuţiei. Borcea şi Alina Vidican şi-au creat o montură atât de somptuoasă, aurită şi adecvată încât ea, montura, nu poate decât să-i etaleze în chip de falsuri, de rege şi regină de bâlci.

S-a inspirat cuplul în discuţie din celelalte două “nunţi ale secolului” care au avut loc anul ăsta, adică din nunta Prinţului William sau din cea a lui Albert de Monaco? A făcut-o conştient? Mai greu de spus. Cert e că evenimentele autentice funcţionează, oricum, ca un original faţă de copie, dintr-un motiv extern: acela al mass media. Televiziunile au regăsit în povestea cu Borcea şi a sa regină un element comod şi previzibil, exersat în celelalte transmisii, şi tocmai de aceea utilizabil. Cu alte cuvinte, numai Ilie Năstase şi perechea sau alţi, puţini, aleşi au avut acces la copie. Galeria n-a putut decât să se desfete cu copia copiei şi aici, media îşi pierde orice fel de ambiţii de noutate şi deschizătoare de drumuri. Şi devine o flaşnetă.

Articol scris pentru ediţia de tipar de miercuri, 7 septembrie a cotidianului “România liberă”

Post your thoughts