Aur, pirostrii și mucava

Acum câteva zile, cineva de la o revistă mi-a cerut o părere despre nunta lui Borcea. Am refuzat pe motiv că nu mă pricep nici la fotbal, nici la Borcea și nici la alte fațete ale poveștii. În week-end, un prieten m-a întrebat ce cred, i-am zis că n-am avut timp să mă uit la televizor și oricum îmi displace să-mi dau ochii peste cap din motive de program prost, dacă tot am vreo cinci-șase telecomenzi în casă. Azi, când căutam subiect pentru România liberă, un alt prieten mi-a zis: Borcea. E clar, era cazul să studiez problema.

De ce ne-a îndopat media cu nunta lui Borcea în așa hal, se întreabă toată lumea? Pe undeva, e normal că a făcut-o, dar într-un alt sens, cine a remarcat în asta o dovadă că presa funcționează greșit are oarecum dreptate.

Există un palier al firescului, chiar dacă al unuia pe marginea căruia intelighenția poate ricana – și a și făcut-o: oameni Becali și Borcea sunt, simbolic, conducătorii noilor Albaștri și Verzi de la Hipodrom, cele două facțiuni sportive și în același timp politice dominante în Bizanț, într-un asemenea grad încât Împăratul Iustinian era suporterul primilor. Din acest punct de vedere, nu e nimic mai firesc decât aerul de feudali al stăpânilor de club, care posedă strălucire, bogăție și, inclusiv, armată. De remarcat, în trecere, că fotbalul e o metaforă mult mai potrivită pentru oștile aflate într-o bătălie decât, să zicem, tenisul, care aduce mai mult a turnir decât a armate încăierate. 

Evident, azi nu mai folosim obiecte contondente, praf de pușcă sau focoase în încăierări propriu-zise, fizice, decât pe undeva prin Irak sau Bosnia. Însă recuzita întregii povești e cât se poate de epigonic-feudală: strălucire orbitoare, bani, artificii, cel mai lung voal de mireasă – care s-a prins în cea mai silențioasă ușă a celei mai lungi limuzine -, un tort de 50 de kilograme și, în fine, cum ar spune vecina de palier, 1000 de euro tacâmul. Cu vals cu tot, lucrurile sunt foarte la locul lor, dată fiind grija nuntașilor de a nu crea vreo stridență sau vreo nuanță falsă. O nuntă perfectă.

Ei, aș! Tocmai de aceea, fiindcă sunt cât se poate de la locul lor, ele, lucrurile, sunt cu totul nelalocul lor. Lui Borcea și prințesei lui (fiindcă top modelele sunt prințese, altfel n-ar fi încoronate în concursuri) le lipsește un singur lucru: originalitatea sau întâietatea. Și asta ne duce pe cel de-al doilea palier al discuției. Borcea și Alina Vidican și-au creat o montură atât de somptuoasă, aurită și adecvată încât ea, montura, nu poate decât să-i etaleze în chip de falsuri, de rege și regină de bâlci.

S-a inspirat cuplul în discuție din celelalte două “nunți ale secolului” care au avut loc anul ăsta, adică din nunta Prințului William sau din cea a lui Albert de Monaco? A făcut-o conștient? Mai greu de spus. Cert e că evenimentele autentice funcționează, oricum, ca un original față de copie, dintr-un motiv extern: acela al mass media. Televiziunile au regăsit în povestea cu Borcea și a sa regină un element comod și previzibil, exersat în celelalte transmisii, și tocmai de aceea utilizabil. Cu alte cuvinte, numai Ilie Năstase și perechea sau alți, puțini, aleși au avut acces la copie. Galeria n-a putut decât să se desfete cu copia copiei și aici, media își pierde orice fel de ambiții de noutate și deschizătoare de drumuri. Și devine o flașnetă.

Articol scris pentru ediția de tipar de miercuri, 7 septembrie a cotidianului “România liberă”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *