Atenție! Cărțile provoacă claustrofobie!

O carte e un dispozitiv înspăimântător, o capcană care te prinde înăuntru, un vis din care nu te poți trezi. Senzația asta am avut-o zilele astea, când m-am scufundat în Crome Yellow a lui Huxley – Aldous, cel cu Brave New World -, pe o verandă, în deplasare, un etaj mai jos de laptopul închis și telefonul pe care îl lăsasem la încărcat. Poate contează și faptul că Huxley e autorul meu preferat din liceu și în zilele libere de Paști mi-am propus să gust o plăcere vinovată, o lectură care n-are nimic de-a face cu comunicarea și lucrurile de pe urma cărora mănânc, pe deasupra și într-o conexiune nostalgică cu ceea ce citeam acum 30 de ani. Dar, oricum, senzația a fost una de cădere, de vortex, fără multitasking, command-tab și three finger swipe. Deși de mai multe ori mi-a venit să urc la etaj, ca să văd dacă m-a sunat cineva sau am primit vreun mail, m-am stăpânit și am citit Crome Yellow ca și cum ai săpa un șanț, pe un Kindle, auster, până m-am scufundat în realitatea negru pe gri a cărții și personajele au început să mi se pară supărător de reale, ca niște halucinații, pe care le-am consemnat mental cu o plăcere amestecată cu anxietate reală.

crome yellow

Kindle pare un dispozitiv rudimentar, dar calitatea lui e tocmai aceea de a fi rudimentar, de a nu te lăsa să evadezi din spațiul mental a ceea ce citești. O carte de hârtie e, sigur, la fel de acaparantă, hipnotică și dominatoare, dar Kindle conține în plus niște rudimente de canale de comunicație cu lumea din afara lui, Internetul, suficient de involuate încât să-ți accentueze fascinația claustrofobă sau claustrofobia fascinată. Poți căuta cuvinte în dicționar, nume proprii sau concepte pe Wikipedia și, eventual, poți da share la pasaje din carte și comentarii pe Twitter sau Facebook. Dacă îl știți pe Huxley știți și că, și atunci când scrie proză, e un eseist sclipitor deghizat în narator. De câte ori am ajuns la un pasaj bun, citabil, mi-a venit să-l trimit pe Facebook, dar n-am făcut-o, fiindcă mi-a fost clar că pentru cei care se uită pe timeline-ul meu, fragmentele respective ar fi arătat ca niște accese de demență sau strigăte înfundate de ajutor, din închisoarea Crome, cea în care mă podidiseră literele, cuvintele și personajele.

Știu, ceea ce tocmai v-am descris sună paranoid, mai ales venind din partea unei persoane cu simțurile întregi. În timp ce citeam, mai luam câte-o gură de apă dintr-o sticlă și ridicam ochii pe o tufă de ceva roșu (nu mă pricep deloc la arbori și arbuști), soarele era sus și podeaua, jos. Dar, în principiu, nu cu pendularea între realitatea fizică și cea din pagina de carte sau de pe ecran avem probleme. Facem asta cu succes și nonșalanță încă de la picturile din Peștera Chauvet sau de la prima tăbliță cuneiformă, de la primul obiect pe care l-am creat cu scopul de a provoca un impuls mental care depășește simpla percepție fizică. Problema apare la ceea ce azi numim consum de media (tot cu tăblițele cuneiforme începe), de la obiceiul contemporan de a sări de la una la alta, multi-tasking, second screen, din hyperlink în hyperlink. În general, oriunde avem la îndemână un ecran de calculator, tabletă, mobil, chiar și TV (de aceea s-a inventat telecomanda, nu?) consumul nostru e fragmentar, divagant, întrerupt, neliniar. Aici intervine disconfortul perceptiv, atunci când un canal/mesaj e atât de acaparant încât le blochează, pe un termen mai lung de câteva minute, pe celelalte. Televizorul, mediu tot liniar, ca și narațiunea, e astăzi, de regulă, prea diluat intelectual pentru a te mai înghiți cu totul perioade semnificative. Te poți uita la el cu tableta în brațe, ridicându-te și așezându-te ca să faci diferite alte lucruri și așa mai departe. Jocurile de calculator pot oferi așa ceva doar fanilor convinși, așa încât singura experiență suficient de imersivă, acaparantă, totală rămâne cartea.

În fine, nu vreau să absolutizez, o distracție asemănătoare o au, presupun, și consumatorii de substanțe. Ca să nu fiu prea pompos și ca să termin cu ce-am început, îi dau cuvântul lui Scogan, cinicul pisălog al lui Huxley:

After all, what is reading but a vice, like drink or venery or any other form of excessive self-indulgence? One reads to tickle and amuse one’s mind; one reads, above all, to prevent oneself thinking.

V-ați gândit la asta?

  1. Tiberiu Cazacioc Reply

    Titlul tau s-ar traduce prin “Atentie! Cartile iti cauzeaza frica de spatiu inchis”. Cred ca mai curand te absorb in spatiul lor. Dar este un spatiu care te elibereaza. Nu as vedea absorbirea in “1984” sau in “Baltagul” sau “A Brave New World”, ca o recluziune, ci ca o deschidere de noi spatii ale imaginatiei. De fapt cartea te extrage dintr-o realitate fizica finita, pe care o poti exploata doar cu simturile finite. Nu poti mirosi la mai mult de cativa metri distanta, nu poti merge pe jos mai mult de n kilometri pe zi, nu poti vedea mai departe de linia orizontului, mai mult decat iti permite starea vremii si starea acuitatii vizuale. Pe cand cartea, fictiunea sau povestile Bazarului intr-un potential spatiu literar (sa punem), iti deschid limitele. Iar ceea ce previne, obtureaza intr-adevar ratiunea critica, este televiziunea de divertisment, filmul fast food, tot ceea ce iti ofera divertisment, te face sa hahai sau iti adreseaza nevoile primare de continut. It is the opposite!

  2. Iulian Comanescu Reply

    Sună ca și cum aș explica de ce o glumă e amuzantă – deci nu prea bine – dar, bineînțeles, ce-am făcut în text a fost o exagerare retorică, nu mă simt agresat de treaba asta cu cărțile, dimpotrivă, mă bucur că mai am răbdare/putere să fac scufundarea, ca să zic așa.

  3. Marian Stavaroiu Reply

    Îmi cer scuze. Am tradus greşit “oneself thinking“ şi am ajuns la o concluzie eronată.
    Sunt obosit. Mă retrag şi promit să nu mai fac.

    Sărbători pascale fericite tuturor, multă sănătate!

Post your thoughts