Arheologie digitală

Dacă ați utilizat intensiv calculatorul în ultimii 15 ani, probabil că aveți undeva în casă o colecție extinsă de CD-uri și DVD-uri care conțin diferite versiuni de documente din trecutul Dvs. digital. Problema e însă că acest trecut digital nu va rămâne pe mediile de stocare numite pentru totdeauna. Băgați câteva CD-uri sau DVD-uri inscripționate acum 10 ani în calculator și veți avea surprize neplăcute.

Știați poate că, în teorie, suporturile de stocare au o durată de viață limitată. The Atlantic a publicat, recent, un articol conform căruia colecțiile de CD-uri puse cap la cap cu grijă și bani cheltuiți, de melomani, în anii ’80, sunt amenințate. În România, din cauza decalajului tehnologic moștenit din comunism, am început să cumpărăm pe scară largă aceleași CD-uri în anii ’90. Dar, în orice caz, CD-urile multiplicate în fabrică au, conform diferitelor estimări în vigoare, o durată de viață garantată mai mică de 10 ani.

Problema e mai acută la CD-urile inscripționabile pe care ne-am pus viața personală și profesională în ultimele decenii. Acestea sunt mai puțin rezistente la zgârieturi și mai puțin durabile decât cele zise originale, din cauza tehnologiei diferite. Și, de fapt, unele din ultimele laptopuri nici nu mai includ CD/DVD writer-ul, ceea ce adaugă degradării fizice și o problemă din categoria uzură morală. Umberto Eco observa, în Să nu credeți că veți scăpa de cărți, că ceea ce e nou se perimează mai repede decât ceea ce e vechi: nu numai arhivele de diferite tipuri, dar și documentele propriu-zise create cu ani în urmă sunt azi inaccesibile, fiindcă sunt incompatibile cu programele mai noi.

Comparativ, hârtia poate avea o durată de sute de ani, chiar dacă volumele tipărite în ultimele decenii se degradează mult mai repede, din cauza compoziției chimice. Bătrânul disc de vinil rezistă fără mari probleme și un secol, lucru care se vede și din înregistrările arhaice de 78 de rotații care se mai găsesc la mâna a doua și care încă funcționează, în ciuda zgârieturilor. Memoriile USB stick și hard disk-urile externe folosite azi par o soluție bună pentru arhiva personală, dar durata lor de viață e mai mică decât cea a CD-urilor și DVD-urilor, sub doi ani în caz de utilizare intensivă. În cazul hard diskurilor cu capacitate mare, de peste 1 TB, problema e acutizată de faptul că pe un astfel de suport se găsește echivalentul a cel puțin 1500 de CD-uri inscripționabile, ceea ce înseamnă că un astfel de mediu de stocare te lasă fără o jumătate de viață, atunci când se strică.

Documentele tipărite la imprimantă sunt, probabil, cea mai proastă idee pentru păstrarea informației, cel puțin dacă e vorba de culori, care își păstrează acuratețea doar câteva luni. Fotografia clasică se degradează și ea ușor, dacă e color, dar poate rezista câteva zeci de ani sau chiar un secol, dacă e alb-negru. Filmul foto e destul de longeviv, în funcție de procedeul chimic, dar nu reprezintă o soluție de arhivare a diferitelor date. Banda magnetică își păstrează acuratețea până la 20 de ani, dar nu mai prea există, pe scară largă, mașinării care să o redea.

The Atlantic povestește despre un test făcut de experții de la Library of Congress. Două CD-uri identice, lansate în 1987, au fost supuse unui proces de îmbătrânire accelerată, dar unul dintre ele a rezistat cu succes, în timp ce al doilea, fără îndoială dintr-un alt lot, a devenit transparent – deci total distrus din punctul de vedere al informației. Diferite surse spun că durata de viață a unui astfel de obiect depinde de umiditatea din aer, lumină, folosirea unor markere pentru inscripționare și multe altele. Din punctul de vedere al utilizatorului oarecare, CD-urile și DVD-urile trebuie, în principiu, copiate undeva pe un hard disk, pentru prelungirea vieții, inclusiv din motive de compatibilitate. Televizoarele inteligente pot fi cuplate cu media servere și diferite memorii, care permit redarea în condiții bune a diferitelor fișiere digitale, audio, foto sau video. Totuși, soluția e una temporară, care prelungește viața colecției doar alți câțiva ani.

Testul Library of Congress

Cu cât suportul de stocare e mai nou și mai încăpător, el are o durabilitate mai mică. Vechile și problematicele dischete erau enervante prin erorile de scriere și citire, dar, în principiu, fiindcă e vorba de suporturi magnetice, sunt mai durabile decât memoriile folosite azi. S-ar putea, cu alte cuvinte, ca la sfârșitul vieții să lăsăm mai puține urme, orice-ar însemna acestea, decât fotografiile și scrisorile rămase de la părinți și bunici.

În 2007, doi entuziaști pe nume Keith Cowing și Dennis Wingo s-au apucat de ceea ce Wired numește arheologie digitală. E vorba de Lunar Orbiter Image Recovery Project, care a recreat peste 2000 de fotografii realizate în 1966-1967 de cinci sateliți din clasa Lunar Orbiter, trimiși de NASA să exploreze solul Lunii pentru aselenizarea misiunilor Apollo. La vremea respectivă, imaginile, stocate pe bandă magnetică, au fost tipărite la rezoluție redusă, singura posibilă din cauza tehnologiei timpului. Benzile și “magnetofoanele” folosite pentru redarea lor au fost puse la păstrare, pentru a fi recuperate de Cowing și Wingo după 40 de ani. După o serie de dificultăți tehnice care au inclus găsirea unui echivalent pentru uleiul de balenă folosit în epocă pentru ungerea capelor de redare, imaginile au reapărut la rezoluția la care fuseseră stocate, dar niciodată reproduse. Printre ele se numără prima fotografie din spațiul cosmic a Pământului, realizată pe 23 august 1966 de Lunar Orbiter 1.

Prima fotografie a Pământului, 23 august 1966, Lunar Orbiter 1

Acest gen de poveste arată că arheologia digitală nu e o metaforă, ci o disciplină pe cale de a se naște. La nivel personal, lucrurile sunt destul de simple: ideal e să ne păstrăm informația vitală pe cel puțin două suporturi, și, dacă e posibil, în două locuri diferite, pentru cazul unor calamități. Serviciile de backup pe Internet (Cloud) sunt fiabile, dar costă bani, la cantități de date mai mari de 5 GB. În principiu, companiile care le asigură au resursele tehnologice și logistice pentru păstrarea datelor pe o perioadă nedeterminată, așa că singurele probleme de avut în vedere sunt durata de viață a companiei respective și existența unei conexiuni la Internet – nu tocmai naivități, dacă avem în vedere un viitor de ordinul deceniilor. De fapt, mai complicat e să avem grijă pur și simplu de arhivele noastre digitale: dincolo de discuția despre durabilitate de mai sus, o problemă este organizarea informației, care dă destulă bătaie de cap. Un astfel de efort arată că, de fapt, dintre sutele de Gigabyți pe care i-am generat în decursul ultimilor ani, o foarte mică parte e utilă sau merită păstrată dintr-un alt motiv.

Articol scris pentru ediția de joi, 12 iunie, a săptămânalului Dilema veche.
Sursa imaginii de deschidere: Flickr – Owlbookdreams.

  1. jonesie Reply

    Dar ce facem cu toate pozele, muzicile si textele noastre? Tot asteptam finalul cu o solutie noua, gasita “ieri” 🙂

    • Iulian Comanescu Reply

      Păi arhivele personale bulk le cărăm de pe un hard pe altul odată la câțiva ani și sperăm ca totul să fie bine, iar ce ne interesează cu adevărat ar trebui triat și pus (și) pe un alt hard și eventual în Cloud, nu? Eu cel puțin așa mă gândesc.

Post your thoughts